Un (alt şi acelaşi) caz de mutilare

Un domn care se numeşte Pavel Şuşarã spunea în presa de ieri cã “celebrele” lucrãri expuse la New York, lucrãri care au “incendiat” spaţiul public românesc (mai ales prin imbecilitatea vizibilã din avion, ca sã nu mai vorbim despre o anume simbolisticã ce a incitat lumea, atât în România, cât şi în America), “se adreseazã unui segment restrâns din societatea româneascã, în condiţiile în care majoritatea oamenilor s-a predat culturii telenovelelor şi a manelei”.

Mãi, sã fie! Chiar aşa sã stea lucrurile? Mai jos, acelaşi domn, cunoscut mai ales pentru cã ocupã (nu ştiu cu cât succes) de zeci şi zeci de ani o paginã de criticã a artei în “România Literarã”, ne mai spune cã aproximativ 70% din populaţia ţãrii noastre trãieşte într-o perioadã abia ieşitã din medieval, într-un discurs historist, care are nevoie de mesaje care ori îl face sã râdã, ori sã plângã.

Domniei sale îi e scârbã de oamenii aceştia care plâng şi râd la telenovele şi cãrora “nu le poţi cere sã-l contemple pe Brâncuşi.” Am înţeles de la d-sa, dar şi de la alţi “intelectuali” spilcuiţi, care declară sus şi tare că nu privesc la telenovele şi mai ales, Doamne păzeşte!, la OTV, că, în principiu, “arta” acelor “toxicomani” care au reprezentat România, prin “buna” alegere a Institutului Cultural Român poate fi înţeleasă numai de  “vârfuri” ale culturii româneşti.

O fi aşa sau nu, asta rămâne la latitudinea dvs., a cititorilor. Eu, unul, cred că nu merită să ne pronunţăm cu atâta ură la adresa acelor oameni care deschid televizorul şi privesc alternativ la telenovele şi apoi la emisiunile d-lui Dan Diaconescu. Nu văd de ce ar atrage aceştia scârba şi/sau ura cuiva – aşa cum văd că se întâmplă în cazul “intelectualilor ciocoiţi”, mai ales că suntem cu toţii oameni pe acest pământ.

Apoi, dacă ne gândim că şi aceşti oameni simpli, de care îi este scârbă “găştii” intelectuale, suferă, au aceleaşi dureri şi aceleaşi drame, aceleaşi bucurii sau deznădejdi, cum are toată lumea, nu cred că cineva le-ar da intelectualilor dreptul acesta, doar pentru faptul că Dumnezeu a ales să-i nască pe ei în alte familii decât în cele în care părinţii au avut funcţii şi posibilităţi să-şi trimită copiii pe la şcoli, în străinătate, cu paşaport şi burse, în timpul marelui dictator Ceauşescu.

Şi, mai apoi, ne-am putea pune legitima întrebare: ce au făcut în viaţa lor aceşti mari intelectuali pentru oamenii mai simpli şi mai necultivaţi ai acestui popor? Fiindcă un adevărat intelectual ar trebui să se simtă, într-un fel, responsabil de nivelul intelectual al unui popor!

Comuniştii (cei care le-au dat acestor “filosofi” maturi de azi paşapoarte şi vize, în timp ce oamenii simpli mureau împuşcaţi pe la frontiere şi prin Dunăre!) măcar aduceau cărţi noi, în fiecare lună până şi în ultima bibliotecă sătească şi-i obligau pe scriitori să participe la cenacluri “populare” şi la lecturi publice, acţiuni care – orice s-ar spune -, nu se pot compara cu nesimţitul abandon pe care îl practică această gaşcă de suficienţi ai scrisului, faţă de cei din “marea masă”, de care le e scârbă.

 Ei au ca singură grijă să se promoveze doar pe ei şi pe cei din gaşca lor de servitori ai câte unui politician care le oferă stipendii întru veşnica lor ciocoire. Ce uşor e să urăşti oamenii pentru că n-au avut norocul unor părinţi bogaţi, pentru că Ceauşescu nu le-a dat paşaport pentru a putea face studii şi carieră.

Ca să devină azi din mari “tăcători” – ce erau înainte de 1989, mari luptători anticomunişti (imediat după căderea comunismului!) şi, totodată, judecători ai poporului. Nu cred că ura lor faţă de oamenii săraci, simpli şi fără noroc de a beneficia de educaţie poate face cinste cuiva. Acest fapt este mai degrabă un alt şi acelaşi caz de mutilare.

O aroganţă explicabilă doar la caracterele mici, care nu au respect nici faţă de necazurile, nici faţă de sentimentele şi nici faţă de necazurile acestor milioane de oameni de care nimeni nu mai are timp şi nervi. Dar ce mai contează dramele “telenoveliştilor” şi “oteviştilor”, care trebuiesc doar batjocoriţi şi luaţi în râs, când intelectualii de frunte ai acestei naţii sunt ocupaţi doar de propria glorie şi, poate, într-o pauză, cu botezatul propriilor limuzine de lux, cu nume “mici”, neapărat nemţeşti?