Pe de-o parte, noi generaţii de studenţi au pus atunci în cauză diviziunile politico-ideologice instaurate după al doilea război mondial şi au pretins societăţilor să se plieze la cerinţe simple, omeneşti ale vieţii. în Europa Occidentală accentul a căzut pe complementarea pieţei cu sensibilitatea faţă de valori, în Europa Răsăriteană accentul a fost pus pe obţinerea libertăţilor de exprimare.
în mişcările studenţilor s-au angajat curente, opţiuni filosofice şi doctrine politice diverse, greu de adus la un numitor comun. Radicalitatea acestor mişcări a devenit la un moment dat chiar scop; acţiuni de schimbare de sistem, mişcările studenţilor nu au fost, însă, chiar dacă, la Paris sau Frankfurt am Main, devizele erau largi şi pretenţioase. Astăzi, destul de abundenta literatură de evocare a acestor mişcări, pe care o poţi sesiza în librăriile franceze şi germane din această vară, confirmă evaluarea mişcărilor ca proteste
Pe de altă parte, în august 1968 trupele Pactului de la Varşovia, mai puţin România, au invadat Cehoslovacia şi au ocupat Praga, punând astfel capăt proiectului „socialismului cu faţă umană” ce fusese elaborat de economişti, sociologi şi filosofi cehi şi slovaci, ajunsese repede împărtăşit de largi categorii de disidenţi şi îmbrăţişat de grupul strâns în jurul lui Alexander Dubcek. Cea mai temeinic pregătită iniţiativă de înlocuire a „socialismului real”, resimţit în toată perioada postbelică ca un sistem constrângător şi ineficient, a fost înfrântă cu forţa armatei.
Anul 1968 a fost ambiguu, înainte de orice, pentru că, pe de-o parte, a tematizat orientările societăţilor existente şi, pe de altă parte, reprimând „primăvara de la Praga”, a căutat să fixeze limite cu armele. Iar această ambiguitate, cei care atunci erau studenţi, inclusiv cei care eram atunci la Cluj, au trăit-o în toată perioada (din martie până în decembrie 1968), căutând efectiv o dezlegare.
în România, la ambiguitatea menţionată s-a adăugat o altă ambiguitate, care s-a dezvăluit treptat. Refuzând să se ataşeze intervenţiei Pactului de la Varşovia, în Cehoslovacia, în august 1968, România îşi proclama, în termenii de atunci, autonomia (independenţă nu era, totuşi!) în raport cu conducerea de la Moscova, după ce, în 1964, printr-o cunoscută declaraţie, Bucureştiul semnala neutralitatea în disputa dintre liderii de atunci ai comunismului.
România îşi arăta perceptibil interesul pentru o relaţie nouă cu S.U.A. şi Germania Federală şi pentru cooperarea cu Israelul. în august 1968, România prezenta voinţa unei politici proprii, de care s-au legat speranţele părăsirii socialismului – speranţe pe care intelectuali de diferite afilieri le-au nutrit, inclusiv cei abia ieşiţi din închisorile comuniste.
Nici acei intelectuali, nici studenţii acelor ani nu şi-au legat speranţele vreodată de socialismul existent; ei au aspirat tenace la înlocuirea acestuia (or, înlocuirea avea să devină posibilă abia în 1989, în contextul creat de acordurile Reagan-Gorbaciov şi Kohl-Gorbaciov, după ce, în condiţiile superiorităţii tehnologice, economice şi politice a Occidentului, Uniunea Sovietică a trebuit să admită inferioritatea propriului sistem). Pe de altă parte, susţinerea populară, dobândită în august 1968, de regimul de la Bucureşti, prin opoziţia la invadarea Cehoslovaciei, a început devreme să fie exploatată şi manipulată în România în favoarea unui regim de dictatură de familie.
Temerea că sovieticii ar putea interveni în treburile ţării a fost terenul manipulării. Din elanul lui august 1968 a căutat să-şi tragă legitimarea unul dintre cele mai retrograde regimuri politice ale secolului, până în 1989, când, în condiţiile amintite, acestui regim i s-a putut pune, în sfârşit, capăt.
(Continuare în ediţia de mâine)
