Dumnezeu a zâmbit pentru toţi la Nicula

M-a întrebat cineva apropiat dacă înţeleg ce se întâmplă la Nicula an de an şi în toate celelalte mănăstiri, când e Praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Dacă pot explica de ce lumea de la ţară în special creează fenomenul Nicula, care ne obligă pe noi, ziariştii, să mergem an de an să relatăm evenimentul.

Dacă pot explica de ce stă lumea şi doarme acolo, pe caniculă, cum a fost în aceste zile, sau pe ploaie, cum am prins acum câţiva ani, când totul era un noroi sloios... De ce mii şi mii de oameni, majoritatea simpli, rurali, unii foarte amărâţi, cred că Icoana îi poate ajuta, poate chiar să facă o minune pentru un copil şchiop, o fiică fugită de acasă sau plecată la muncă “la căpşuni”?

Şi cum explic eu fanatismul celor care înconjoară pe genunchi, într-un loc complet neamenajat, plin de pietriş care te zdreleşte, vechea bisericuţă de lemn...

Recunosc că am puţine răspunsuri, puţine certitudini. Mai degrabă mă copleşesc incertitudinile, uimirea. Senzaţia că nu pot pătrunde lumea bisericească, că îmi scapă ceva esenţial. Poate chiar credinţa.

 

Am mai multe dileme în materie decât evidenţe. Nici de ce mulţimea vine cu zecile de mii la Nicula nu o pot pune decât pe seama unui sentiment de credinţă, dar şi de speranţă, străin majorităţii orăşenilor. Una dintre concluziile mele este că distanţa dintre urban şi rural e tot mai mare. Mai ales în materie de religie. Pe de o parte consumerismul urban, ceea ce se zice savant prin conceptul de „secularizare”, un fel de fugă a lui Dumnezeu. Oraşele sunt evident mai puţin pioase, deşi e plin duminică la Mitropolie.

Pe de altă parte pelerinii de la Nicula, veniţi din toată România, cu o devoţiune mistică ieşită din comun. Nu cunosc mulţi apropiaţi care ar face sacrificiul de a sta o noapte în frig ca să aştepte slujba. Pare-se că Dumnezeu a fugit din oraşe şi s-a aciuat la sat.

Indiferent de explicaţii, nu pot să nu remarc un fenomen important, pe care simt nevoia să vi-l destăinui. Dincolo de luptele deşarte dintre bisericile ortodoxă şi greco-catolică, dincolo de faptul că unii îi acuză pe ceilalţi că le-au confiscat bisericile sau nu le dau voie să se roage în ele, există un Dumnezeu comun.

O minune a Icoanei comună. Joi şi ieri, nu a contat la Nicula că eşti greco-catolic sau ortodox. Că unii s-au rugat în sat şi că numărul lor este copleşitor mai mic decât al celorlalţi. Iar ceilalţi s-au rugat sus în deal. Dumnezeu nu alege. Oamenii s-au închinat aceleaşi minuni, a Icoanei, în numele ei au cerut ajutor pentru handicapaţi, nefericiţi şi dezmoşteniţi ai soartei. Şi Mitropolitul Bartolomeu parcă a simţit pulsul mulţimii, ignorând politicienii pe care altădată îi critica în faţa poporului.

Nu a fost o surpriză că şi-a axat discursul pe teme sociale, iar modul în care a reacţionat mulţimea a fost edificator. Un Nicula ecumenic, în care greco catolici şi ortodocşi au uitat vreme de trei zile ceea ce îi desparte, spre lauda ambelor Biserici surori îmi pare că a fost unul din cele mai importante lucruri întâmplate în aceste zile dogoritoare. Peste tot şi toate, credinţa a învins, iar Dumnezeu a zâmbit pentru toţi, ieri, la Nicula.