Hirsutul în ţoale militare şi căciulă de karakul, care zbiară ca un apucat, înjură, bea, dar nu uită să-l slăvească pe oricare ar fi la putere? Băiatul atletic, peste măsură de sociabil, în stare să rumege pâine după votcă până la crăpatul zorilor?
Omul măcinat de gânduri care se plimbă fără direcţie pe străzile înzăpezite ale Moscovei, filosof ad-hoc ce îşi amestecă leneş barba stufoasă cu pâcla păstoasă a nopţii? Blonda aprigă, veşnic pe picior de plecare spre zări şi ţări mai calde, visându-se apoteotic vedetă pop adulată de bărbaţi? Toate sunt stereotipuri recente şi fragmentare, care nu pot nicicum să cuprindă portretul unui popor cu o istorie pe cât de lungă, pe atât de frământată.
Complexitatea şi contradictoriul personalităţii lui Soljeniţîn însuşi, parcursul lui halucinant ce traversează spaţii şi epoci istorice diametral opuse, precum şi radiografiile sufletului rus evoluând în timp, aşa cum le-a schiţat explicit sau camuflat, indică un mare adevăr.
Naţiunea rusă a fost obligată să se întoarcă cu spatele la sine însăşi, să-şi renege tradiţia şi valorile, să le împrumute pe cele ale unei culturi social-politice artificiale şi castratoare, care a lăsat în urma sa un popor greu recuperabil.
Cât despre rusul originar, fiul cel dintâi al Mamei Rusii, îmi place să cred că seamănă bine cu însuşi Soljeniţîn. Un destin desfăşurat între contrarii aparent ireconciliabile, care alcătuiesc inconfundabila lume a sufletului rus. Un traseu literar, istoric, politic, filosofic ce trădează dorinţa ultimă de a se împăca cu realitatea, nereuşind niciodată.
A fost un etern contestatar al construcţiilor politice neinspirate din drepturile fundamentale ale omului, ci din utopii. A trăit pe viu interogatoriile din temuta puşcărie Lubianka, viaţa în lagărele de muncă ale Gulagului sovietic, a fost detaşat salutar într-un lagăr de cercetare, unde erau ţinuţi deţinuţii intelectuali (aşa-numitele şaraşka), a văzut moartea cu ochii în „pavilionul canceroşilor” din Taşkent; a cunoscut vremelnica recunoaştere în ţara sa, la publicarea tulburătorului roman „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, a refuzat să participe la ceremonia unde i s-ar fi înmânat Premiul Nobel, la Stockholm, de teamă că i s-ar putea interzice reîntoarcerea în Rusia.
A scris monumentalul „Arhipelag Gulag”, care a devenit cartea de căpătâi a tuturor celor care vor să afle ce li s-a întâmplat în perioada comunistă, descriind prin mărturiile a 227 de prizonieri maşinăria infernală a unui sistem odios şi criminal.
A fost exilat din ţara pe care o iubea atât de mult şi a fost adăpostit de Heinrich Böll în Germania, până când a fost invitat la Stanford University, în calitate de erou anti-comunist în viaţă. A înţeles că societatea americană nu este decât expresia alterată a altei utopii şi nu a întârziat să o critice la fel de dur.
A denunţat declinul curajului în lumea occidentală, a asimilat cultul Partidului Comunist cu cel al comerţului în societatea ultra-liberală americană, a numit presa ca fiind promotorul superficialităţii, devenită concomitent virtute dezirabilă social şi principală boală a secolului XX. Şi-a însuşit statutul de om liber în gândire, cu riscul de a fi considerat deviant sau nebun.
A refuzat invitaţia la Casa Albă făcută de preşedintele Ronald Reagan, în încercarea acestuia de apropiere cu regimul de la Moscova, intrat în era perestroikăi, acuzându-l voalat de ipocrizie: „Aş fi gata să am o conversaţie aprofundată cu dumneavoastră, dar perioada de viaţă de care dispun nu-mi lasă timp pentru gesturi simbolice”.
S-a gândit să devină cetăţean american, depunând o cerere în acest sens, dar s-a răzgândit în ultima clipă şi nu s-a prezentat pentru depunerea jurământului. Revenit din exil, după 20 de ani, a vituperat permanent politica de rapt promovată de administraţia Elţîn pentru privatizarea fostei economii sovietice, după un model aplicat, la scară mai mică şi la noi. A criticat filosofia arbitrarului în politică, istorie, presă, chiar din poziţia unui realizator de emisiuni-dezbatere, dar a fost dat repede afară pentru că nu făcea rating.
A intrat din nou în gura adepţilor corectitudinii politice, fiind acuzat de antisemitism. La sfârşitul vieţii a fost un declarat admirator al lui Vladimir Putin, întrucât credea sincer că îi apropie interesul pentru regăsirea sufletului rus, răpit de istorie. La fel, a crezut cu tărie că nucleul de bază al sufletului rus a fost adăpostit în Biserică pe timpul prigoanei comuniste şi că credinţa ortodoxă este singura modalitate de recuperare in integrum a sa. în felul său, a fost un om puternic, care iubea puterea şi îi înţelegea mecanismele, însă voia să le folosească într-o lume echilibrată şi guvernată exclusiv de drepturile fundamentale ale omului, de fapt nimic altceva decât o altă utopie.
în al doilea rând, moartea lui Soljeniţîn ar putea fi o ocazie unică
pentru cei care nu auziseră de el până acum să-l caute în librării. Deşi
puţine, traducerile în română sunt un prilej de neratat pentru cunoaşterea
polemică a realităţii istoriei recente şi chiar a prezentului celui mai actual.
De pildă, titlul cel mai la îndemână, „Arhipelagul Gulag”, reprezintă textul care a devenit atât de cunoscut occidentalilor de rând în anii 1970, încât liderii lumii libere nu au mai avut cum să ţină în continuare capul în nisip, dând semnalul declinului comunismului.
în orice caz, descoperirea lui Soljeniţîn în oricare din ipostazele lui, poate însemna pentru fiecare regăsirea spiritului critic şi polemic, a plăcerii dezbaterii şi a exerciţiului polemic. Este exact ceea ce lipseşte în discursul public din România de azi, ca să înlocuiască platitudinile, accidentele logice şi poleiala ieftină cu care riscăm să ne obişnuim mult prea mult şi mult prea repede.
