De ce place Boc Bucureştiului

De ce place Boc Bucureştiului
Nu, nu e vorba despre deja plicticoasa căutătură între coarne pentru a răspunde la întrebarea “Câte zile petrece Boc la Bucureşti şi câte la Cluj?”.

Timp de patru ani, subiectul a ajuns la o asemenea fâsâială încât edilul a luat 76% dintre voturi. Aşadar, nu despre acea legătură a preşedintelui PD-L se face vorbire...

Ci despre alta: a influenţei liderilor politici clujeni la vârful partidelor. Involuntar, momentul Boc - 1 iunie 2008 a făcut ca această influenţă să se risipească. Adică să rămână una singură – a sa.

Balivernele cu solidaritatea politicienilor clujeni în faţa Bucureştiului, a lobby-ului comun pentru înălţarea şi propăşirea şi înaintarea spre capitalismul multilateral dezvoltat al urbei sunt binevenite pentru cenaclurile sub clar de lună din care răzbeşte puternicul iz de identitate clujeană.

Asta până la prima pală de vânt, pentru că făurirea unei astfel de identităţi începe cu o “introspecţie” a comunităţii şi nu cum s-a încercat adesea, cu facilele antagonisme sovietice de genul “Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Prea mult s-a inoculat ideea că e suficient să faci disidenţă politică împotriva conducerilor centrale ale partidelor, că deja eşti fericitul câştigător al mândriei de a fi clujean.

în realitate, această băţoşenie i-a decapitat a doua oară pe perdanţii alegerilor locale din luna iunie a acestui an. Nu de o victorie a lui Boc aveau nevoie uneltitorii din fruntea partidelor, ci de ACEA victorie, de ACEL 76%, pentru a închide capitolul Cluj pentru ceva vreme. Iliescu, Geoană, Mitrea, Nicuşor Constantinescu, Oprişan ori Dragnea pot ridica un monument al acelui “76%” la care să se închine ca la un idol păgân. Pentru că “76%” le-a pus în mână paloşul cu care să rezolve “grupul de la Cluj”.

Evident, nu au avut nici o nelinişte metafizică, de identitate comunitară ori de social-democraţie modernă: au tăiat, scurt, şi le-au spus: “Acum scuturaţi din umeri, băieţi”.

Mult mai hilară, deşi de aceeaşi factură, a fost şi decapitarea liderului ţărănist de Cluj, Radu Sârbu, altă voce deranjantă pentru liderul partidului, Petre Miluţ.

în cazul Sârbu, cel mai puternic contracandidat al lui Miluţ la şefia partidului, rezultatul obţinut la Cluj a contat, chiar dacă a fost dublu faţă de media pe ţară a partidului, dacă se poate vorbi de dublul lui zero. Miluţ a procedat exact ca Ion care, cu securea în mână, merge la prietenul său de o viaţă, Gyuri, ca să-l taie, revoltat că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazu. “Bine, dar asta o fost demult”, se apără Gyuri.

“Apoi io numa’ amu’ am aflat”, vine justificarea lui Ion. Similar, Miluţ îi reproşează acum lui Sârbu că a fost şef FPS. Şi, poate, în sinea lui, îi mulţumeşte lui Boc.Despre liberalii clujeni, cei atât de apropiaţi de Tăriceanu, nu se aude mai nimic, PRM-ul lui Funar e pe cale de disoluţie, iar UDMR, la Cluj, e la putere, singurul lucru ce contează.

Involuntar, Boc i-a ajutat pe liderii celorlalte partide să-i pună la locul lor pe clujenii care au confundat identitatea cu disidenţa. Doar că Boc are de dus şi povara celor picaţi: a rămas singurul clujean acolo, la vârf. Norocul lui e că nu face disidenţă.

Comenteaza