Acestora, teologul francez le-a opus reacţia lui Kierkegaard şi Dostoievski, în numele creştinismului. “Marele Inchizitor”, din romanul Fraţii Karamazov, ce se mulţumeşte în definitiv să preia mijloacele lumeşti ale puterii şi ale minţii, are în delicateţea sublimă a Mântuitorului contraponderea. Henri de Lubac nu se mulţumeşte însă să reafirme această opoziţie; el caută să disloce ateismul identificându-i consecinţele tocmai pe planul efectelor umane, din care acesta îşi extrage, în epoca modernă, argumentele.
Teza sa este enunţată deja în “Cuvântul înainte” al cărţii: “Nu este adevărat că omul, aşa cum pare să se spună câteodată, n-ar putea organiza pământul fără Dumnezeu. Ceea ce este adevărat este că, fără Dumnezeu, nu poate, la urma urmei, decât să-l organizeze împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman... Pătrunzând într-o lume ce tinde mereu să se închidă, Dumnezeu îi aduce, fără îndoială, o armonie superioară, care nu trebuie atinsă decât cu preţul unei serii de rupturi şi de lupte, serie la fel de lungă ca şi durata însăşi” (Ed. Românească, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 19). Henri de Lubac era convins că numai Dumnezeu oferă oamenilor, aflaţi mereu în primejdia de a fi absorbiţi până la anihilare de împrejurări, un reper de armonie şi un reazem de acţiune.
De aceea, deviza “umanismului ateu” (care trebuie distins de “ateismul hedonist şi grosolan materialist”), ce chemă la scoaterea din minţile oamenilor a lui Dumnezeu, pentru a se recâştiga “măreţia umană”, duce umanitatea societăţii moderne în criză. ”Spirit, raţiune, liberate, adevăr, fraternitate, dreptate: aceste lucruri măreţe fără de care nu există umanitate veritabilă, pe care păgânismul antic le întrezărise, iar creştinismul le întemeiase, devin repere ireale, de îndată ce nu mai apar ca o iradiere a lui Dumnezeu, de îndată ce credinţa în Dumnezeu nu le mai hrăneşte cu sevele sale” (p. 61).
în reprezentarea lui Henri de Lubac, Dostoievski a fost cel care a sesizat, în destinul multor “atei” care-i populează romanele, degradarea umană şi sclavia inevitabilă ce urmează scoaterii lui Dumnezeu din lume şi a devenit, în posteritate, “judecătorul” lumii moderne.Cartea lui Henri de Lubac, Le drame de l’humanisme athée, era oarecum un bilanţ al unei direcţii de gândire: acea direcţie care, de la “homo homini Deus”, deviza cunoscută a lui Feuerbach, a mers până la “ego nihil deus”, a lui Max Stiner.
Acestei direcţii Henri de Lubac îi opunea propoziţia plină de conţinut (şi de mistere!) din Geneză: “Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa”.
Recent, Paul Kurtz, notoriu pentru ediţiile sale competente din scrierile pragmatismului american, a publicat cartea Secular Humanism? (Prometheus, Amherst, New-York, 2007), făcând un bilanţ pe direcţia opusă: cunoscutul filosof american se angajează, în linia lui Fenerbach şi Auguste Comte, luând ca punct de plecare “the human aspiration and the findings of science”, pentru a relansa “umanismul secular” la distanţă de “umanismul religios”.
“Exprimat succint, umanismul secular respinge redările supranaturaliste ale realităţii; el caută însă să optimizeze plinătatea vieţii umane într-un univers naturalist” (p. 8). Paul Kurtz vorbeşte de o “nouă paradigmă” pentru viaţa umană, ce ar fi întruchipată de “secular humanism”: paradigmă ancorată în confucianism şi în deviza relativistă a lui Protagoras – “omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt, a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”.
(Continuare în ediţia de mâine)
