Nu e vorbă, şi alţii, mai “europeni” decât noi, au parte de eşecuri, însă acestea par acolo, cel puţin la o primă privire, că au în ele ceva grandios. Vă mai amintiţi scena din cartea lui Kazantzakis, (dar şi din genialul film “Zorba grecul”, când funicularul se prăbuşeşte, sub privirea năucă a tânărului englez, care rămăsese în urma acestui accident fără un ban în buzunar?
Dacă scena mai există - şi sunt sigur că da – în memoria dvs., atunci vă veţi aminti, bineînţeles, şi replica lui Alexis Zorba, care îl face pe tânărul englez să “uite” că a rămas fără o leţcaie şi să înţeleagă că a câştigat cu mult peste respectiva pierdere, învăţând de la Zorba şi devenind, în urma tuturor întâmplărilor petrecute alături de acesta, bărbat adevărat. La noi, la români, nu a fost posibil aşa ceva.
După ce am ratat, dintru început propria Revoluţie, au urmat prăbuşirile pe toate planurile: jaful privatizărilor, căderea proiectelor de asanare a societăţii, dezastrele economiei, impotenţa talentelor literare, a jurnalismului, eşecul pe termen lung al politicii externe.
Şi, din păcate, al turismului, deşi Dumnezeu ne-a tratat la acest “capitol”
cu mare generozitate, dându-ne o ţară care are pe suprafaţa ei toate formele de
relief: mare, munte, dealuri, câmpii, lacuri, deltă, etc.
N-ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să facem ceva extraordinar decât să învăţăm de la alţii cum să construim staţiuni turistice, cabane, case de vacanţă, cum să exploatăm un brand arhicunoscut în lumea întreagă, cum este “Dracula”, şi cum să fim amabili şi serviabili cu cei care sunt dispuşi să economisească bani timp de un an întreg ca să se poată bucura de un concediu?
N-am reuşit să facem nimic din toate astea. în cea mai mare parte, turismul românesc este înţesat de nesimţire, mizerie, indolenţă, lene şi şmecherii, servicii proaste şi scumpe, de te şi miri de cât de prost poate fi un vilegiaturist, – român sau de aiurea -, ca să arunce banii în gaura neagră a unui turism făcut, parcă, pentru a jecmăni şi a enerva pe oricine.
La Cluj, turismul este ca şi inexistent, deşi relieful ar putea face din
judeţ o bijuterie a globe-trotter-ilor. Staţiunile de schi, care altă dată
gemeau de turişti, stau acum în părăsire şi arată ca pustiite de tsunami. Nimeni
nu face curăţenie, nimeni nu primeneşte, nimeni nu face proiecte: toată lumea
aşteaptă iarna să “dea un tun” în sezonul rece, rugându-se să fie o iarnă cu
multă ninsoare, timp în care în Dubai se schiază, la 50 de grade Celsius, pe o
pârtie artificială..., dar ce să vorbim despre judeţ, când în chiar buricul
oraşului nu poţi remarca hoteluri extraordinare şi nici mânca decât în câteva
restaurante (doar acelea care au fost deschise de cetăţeni italieni!)?
Minunea “românească” a deschiderii unui restaurant este aceeaşi, din vremuri imemoriale: calitatea mâncării şi a seviciilor ţine, de obicei, nu trei zile (cât este viaţa oricărei minuni româneşti!), ci maximum două-trei săptămâni, singura constantă, de-a lungul timpului, fiind doar preţurile, nesimţit de mari, atât la cazarea hotelieră, cât şi la preţul unei mese.
Am ratat, deci, un “pont” care nu ne-ar fi îmbogăţit neapărat, dar care ar fi putut asigura o anume decenţă a nivelului de trai al celor care trăiesc din turism, dar şi o altă imagine a judeţului şi a oraşului. într-un fel, toate aceste eşecuri româneşti nu miră foarte mult. Un popor a cărui metodă de lucru, – după cum ne spune Petre Ţuţea -, este “aflatul în treabă” nu poate excela decât după ce nu mai încearcă să ardă etapele istoriei, atât a celei personale, a fiecăruia dintre noi, cât şi pe cele ale devenirii întru progres – o istorie de la care am lipsit ani întregi... Şi, apoi, noi îl avem ca personaj ce dă emblema unei literaturi pe Niculae Moromete, nu pe Alexis Zorba.
Or, la Moromete nu poate exista nimic grandios: nici bucuria, nici eşecul! Cât despre comparaţia dintre Nikos Kazantzakis şi Marin Preda, prefer să mă abţin deoarece nu am competenţe în domeniul literar. Un domeniu în care, de asemenea, noi, România, nu am însemnat niciodată nimic şi nici nu cred că vom însemna prea curând ceva...
