Fenomene care prin insolitul lor, dar şi prin măreţia plenităţii de sensuri pe care le propun bietului şi anodinului cetăţean trecător, experienţe de o nemaipomenită încărcătură emoţional-culturală, experienţe care ar putea provoca neavizaţilor un imens şi fatal şoc emoţional.
Mai ales că aceste “cutremure” ne sunt, de la o vreme, servite în plină stradă, apărute parcă din seninul lumii hiper-civilizate, fără ca măcar să ne putem refugia într-un magazin sau în vreun gang, pentru a scăpa astfel de unda de şoc provocată de astfel de fenomene.
Orice s-ar spune, suflarea oraşului este în mare pericol: s-a demonstrat că “arderea etapelor” istoriei creează drame incomensurabile în mentalul colectiv, aşa că mai-marii oraşului ar trebui să analizeze cu maximul de responsabilitate aceste situaţii care, rămânând în forma în care le putem vedea, mai ales pe străzile din centrul urbei, se vor transforma.
în timp, în uriaşe focare de infecţie, care, explodând, ar putea genera – nici mai mult, nici mai puţin –decât o imensă catastrofă citadină. Dar să facem, nu-i aşa?, dezvăluirea: după ce Festivalul “TIFF”, ajuns recent la a şaptea ediţie, cucerindu-şi de-a lungul timpului o binemeritată celebritate, după ce Cristi Puiu a fost premiat acum doi ani la Cannes pentru pelicula “Moartea domnului Lăzărescu”, iar Cristian Mungiu a luat anul trecut Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni şi două zile”, în sânul Poliţiei din Cluj s-a născut un val de tineri cineaşti ad-hoc.
Chinuiţi de talentul cinematografiei, sătui de fluierat prin intersecţiile care se blochează mai ales din cauza prezenţei lor acolo, noii poliţişti s-au apucat să filmeze. Nu punem la îndoială talentul de operatori cinematografici. Ceea ce ne creează acel şoc despre care vă vorbeam mai sus, este partea cu scenariul, dar mai ales cu regia.
Este greu de înţeles cine sunt scenariştii după sinopsisul cărora agenţii cu epoleţi filmează prin Cluj şi nici cărui curent artistic aparţin aceştia. Urmărindu-l ieri pe plutonierul nr 1239 (sper să fi ţinut bine minte numărul de pe insignă!), care sub supravegherea unui alt plutonier dotat cu un carnet şi pix, de unde am dedus că era însuşi regizorul – un Antonioni cu epoleţi - , am putut constata absurdul în toată măreţia lui: operatorul 1239 lua cadre, gros-planuri şi unsharf-uri, imagini prelungi, dulceag amărui, mergând, parcă, înspre descoperirea unui alt neorealism, de astă dată clujean, dar păstrând fărâme dintr-un “Hoţii de biciclete” sau “Rocco şi fraţii săi”.
Obiectul “dublei” era maşina unui nenorocit, care probabil parcase oarecum ilegal, dar fără să deranjeze în vreo măsură ceea ce “regizorii” de la Poliţie numesc “fluiditatea traficului”. încă o victimă, pe răbojul scenarist-regizorului, încă o peliculă de mare angajament: te aşteptai ca din moment în moment “amărâtul” şi ghinionistul proprietar al maşinii să iasă speriat dintr-o clădire, iar “regizorul” să-i strige asemeni lui Anthony Queen Giuliettei Massina: “E arrivato Zampano!”
Aşteptăm cu nerăbdare ca următoarele pelicule ale acestei talentate echipe de artişti să se desfăşoare după scenariul binecunoscut, cu taximetriştii care zi de zi îşi bat joc de toţi şoferii din trafic, cu cei de la volanele autobuzelor şi troleelor care, de obicei, opresc în staţie în mijlocul drumului, sau, de ce nu? – cu chiar colegii lor care îşi fac rondul pedepsitor doar pe străzile din jurul statuii lui Matei Corvin, impetuoşi, curăţei, ca scoşi din cutie, sub privirile admirative ale pipiţelor în mini care trec (din păcate, fără să tresară la puterea şi aroganţa acestora!) grăbite spre cine ştie ce întâlniri tainice...
