Acei investitori minunaţi şi blocurile lor zburãtoare

Pe 1 aprilie, Direcţia de Statisticã raporta 17.000 de apartamente în construcţie în judeţul Cluj.

E mult, e puţin? Acoperã necesarul de locuinţe într-un Cluj din ce în ce mai aglomerat şi mai sufocat? Sunt întrebãri la care trebuie sã îşi rãspundã investitorii. îmbucurãtor este cã, în lipsa unei atitudini corecte şi a intervenţiilor prompte ale autoritãţilor locale şi naţionale, piaţa imobiliarã se regleazã, totuşi, de la sine.

în timp, cererea şi oferta vor ajunge sã corecteze preţurile care, acum, nu se aflã în nici un caz la nivelul lor “natural”. Nimeni nu va mai putea sã vândã apartamente sau case cu profit de 300% pentru cã nimeni nu va mai accepta sã plãteascã din propriul buzunar diferenţa dintre costuri şi adaosul “nesimţit” pe care îl practicã astãzi unii dintre dezvoltatorii imobiliari, în cârdãşie cu agenţiile imobiliare.

Oamenii, din ce în ce mai mulţi, vor prefera sã stea în chirie şi vor învãţa – aşa cum occidentalii au fãcut-o deja de mulţi ani – cã acest lucru nu e o ruşine. Raportul dintre proprietari şi chiriaşi va ajunge la un echilibru, iar cursa pe viaţã şi pe moarte pentru achiziţionarea unui apartament, a oricãrui apartament, va lua sfârşit.

 La rândul lor, băncile vor limita accesul oricărui om la credite imobiliare, vor înăspri condiţiile de acordare, vor cere garanţii mai mari şi vor ridica nivelul dobânzilor. Nici cumpărătorii nu vor mai accepta să se mute în orice cutie de chibrituri cu pretenţie de bloc, pe o stradă desfundată, fără toaletă, gaz sau curent, fără canalizare, cu fose aşa-zise septice, în fapt doar nişte insalubre gropi cu dejecţii, cum s-a întâmplat deja.

Nimeni nu va mai cumpăra apartamente în blocurile unde tavanul şi pereţii crapă după două luni de la darea în folosinţă, nici în cele care au câte un etaj sau două ilegal construite, nici în cele unde igrasia îşi face deja de cap.

 Pseudo-investitorii clujeni din domeniul imobiliar (de care trebuie, în primul rând, să se ferească cei care vor să îşi cumpere o locuinţă) sunt – cu câteva excepţii notabile – foşti (cum să le spun să nu se simtă jigniţi?) “mici comercianţi de frontieră”, “importatori” de maşini la mâna a doua, “valutişti pe floaşter” sau “manglitori” prin Germania, Austria, Franţa, Italia sau Spania.

Iată cum construiesc aceşti oameni din cauza cărora cuvântul investitor imobiliar a căpătat, cel puţin la Cluj aşa e, o conotaţie negativă. în primul rând, fac rost de un teren, pe care, de cele mai multe ori, nu îl cumpără, că nu au bani, ci se asociază cu proprietarul. Găsesc un arhitect de mâna a 14-a, care cere nu mai mult de trei lei pentru proiect de bloc cu câteva etaje. Fac cum fac şi obţin toate aprobările din Primărie (asta e o altă poveste din care câteva capitole a scris deja ZIUA de CLUJ). Nu au bani să se apuce să construiască, aşa că tocmesc doar un excavator care să le sape fundaţia.

 Apoi umblă cu proiectul prin târg până găsesc destui fraieri care să cumpere, la preţuri de speculă, apartamentele care există doar pe hârtie. Şi abia apoi se apucă de construit. Lucrează cu muncitori nepricepuţi, cu materiile prime cele mai ieftine şi de proastă calitate, cu utilaje de căpătat şi cu finisaje de rahat.

Trece un an, câteodată chiar doi. Omul care a plătit deja apartamentul se mută în noua sa casă. Igrasia prinde deja contur pe pereţi, uşile din placaj încep să se umfle. Parchetul se mişcă. Sistemul de canalizare – dacă există – e prost construit. Drumul de acces e neasfaltat. Termopanul alb şi ieftin, de spital, nu e montat cum trebuie.

Şi omul începe să înjure, pentru că altceva nu i-a rămas de făcut. Cu aceşti pseudo-investitori trebuie începută curăţenia pe piaţa imobiliară. Şi cu cei care le aprobă proiectele.

Apoi, după ce se va fi cernut grâul de neghină, pe piaţă vor rămâne cei serioşi, cei care construiesc la standarde, cei care au bani să ridice blocul şi abia apoi se gândesc la vânzare. Lor trebuie să le fie deschise porţile Primăriei. Celorlalţi, trântiţi-le uşa în nas. Mai bine mai târziu decât niciodată.