Un preşedinte pentru liniştea noastră

E greu să fii preşedinte. Poate fi chiar înfricoşător când mai ai de înfruntat şi fantome liberale cu maniere de soi.

Ale căror înţelesuri s-ar traduce doar aşa: “Nu mă pot face auzit”, “Nu mă pot impune”, “Sunt doar eu şi atât, în rest duşmani”. Poate neliniştea pune stăpânire pe tine, începi să te îndoieşti de toţi şi toate, descoperi duşmani pretutindeni, ţi se pare că te pândeşte tot ce-i rău, că în jurul tău se ţes intrigi, că toţi sunt manevraţi de aceleaşi malefice stafii.

E de înţeles, aşadar, motivul pentru care proaspătul ales de la judeţ a început să se confunde cu funcţia sa şi în cele din urmă să se lase întrutotul copleşit de ea. Doar ce altă cale mai uşoară ar fi putut alege pentru a-şi înfrâna spaimele unor posibile eşecuri, dacă nu aceea a exercitării puterii date de funcţie? 

 

Guvernat de ambiţii, noul preşedinte face tot ceea ce crede că poate, adică în general pe şeful, astfel încât, în fiecare zi, să-şi poată justifica rolul. Convoacă femeile de serviciu pentru curăţenia generală, îşi aduce o secretară nouă, comandă rapoarte peste rapoarte, dă dispoziţii, înlătură vechiul purtător de cuvânt şi, una peste alta, interzice oricui din instituţie să mai comunice peste el cu reprezentanţii mass-media.

Şi asta aşa, ca o măsură de precauţie, că doar, nu-i aşa, subalternii poate au făcut ei şcoli peste şcoli şi se pricep la domeniile pentru care s-au specializat, muncind ani la rând, dar de uitat să nu uite totuşi cine e şeful. Şi apoi, cum altfel să mai acaparezi atenţia publică, cum să mai pozezi într-un ins priceput, justiţiar, corect, echidistant şi transparent dacă nu arătându-te singurul disponibil la vorbă? Că doar clujenii, ca toţi românii, curioşi din fire, obişnuiesc să întrebe cine a spus aia, cine cealaltă, povestesc mai departe despre ce au auzit într-un loc anume sau aiurea, se uită la televizor, mai citesc şi ziare.

Din vorbă în vorbă, poate că îl vor vota şi peste patru ani. Şi poate că de data asta, cu puţin noroc, nu o să mai spună nimeni că s-a întâmplat din cauza naşului. Pentru că vorbind numai el – indiferent ce, despre orice – înseamnă, de fapt, să fie la fel ca naşul. Iar dacă naşul nu dă greş la alegeri prin metoda asta, există o speranţă ca nici finului să nu i se întâmple. Tot ce trebuie să facă este să înveţe să se descurce şi singur de acum înainte.

 

Iar proaspătul preşedinte asta încearcă să facă, implementând însă o adevărată dictatură în instituţie, sperând că orice urmă liberală şi social-democrată va fi ştearsă. Prin multă perseverenţă din partea sa, fantomele vor dispărea, iar dacă nimeni nu-şi va mai aminti cine ce a realizat, în ce perioadă şi cui i se datorează, înseamnă că a câştigat de pe acum.

Şi până la urmă nici nu prea are cum să dea greş preşedintele, dacă toată activitatea sa se va axa pe păstrarea curăţeniei, a ordinii şi disciplinei în instituţia pe care o conduce. De investitori, proiecte importante, stadion, filarmonică, aeroport, centuri ocolitoare nu are de ce să-şi mai facă griji, e aranjat! Nu trebuie decât să asculte conştiincios sfaturile de la Primărie. Calculele financiare, miza politică şi influenţa acolo, la municipiu, se dispută.

In ceea ce-l priveşte pe preşedinte, se va mulţumi să fie şef, însă cu un alt şef peste el. E drept că ar fi putut să aleagă o tehnică mult mai elegantă, care să-l şi pună în valoare, dar asta este o altă discuţie şi, după cum spuneam la începutul acestui text, o dată ce funcţia te-a depăşit, fie din prea mare foame de putere, fie din uşoară disperare, eşti din start o partidă pierdută pentru oraş şi judeţ. Clujul (municipiul şi judeţul) are nevoie de mai mult decât un şef.

S-a mai întâmplat la Cluj ca un primar să reziste 12 ani, hipnotizându-i parcă pe alegători. Singurul său merit, în afară că a mai chivernisit câte ceva pentru el şi familia sa, a fost tot acela de a nu fi uitat nici o clipă că el este şeful. Noi, cetăţenii, însă, ce am câştigat?