De la bătrânii înţelepţi la javrele bătrâne

“Am vrut ca Politica inutilă să se termine cu cuvântul SPERANŢĂ. Chiar şi cuvintele pot să moară...” – Vasile Dîncu, Mamaia, 28 iunie 2008, după blog-ul personal – “Reportaj cu ştreangul de gât”.

Textul scris de Vasile Dîncu la puţine minute după şedinţa de decapitare este unul dintre cele mai chinuitor-lucide scrise vreodată despre PSD: musteşte de informaţie proaspătă şi la prima mână, redă cadre uluitoare din nucleul de forţă al unei menajerii politice, observate cu privire de sociolog chiar în mijlocul unei crăpelniţe fără pereche, radiografiază sec carcase găunoase de animale politice pe care le lasă vederii tuturor, cu toată dezgustătoarea lor apariţie.

Tonul: cel mai amar folosit de Vasile Dîncu în sfera publică. Iar dacă a avut cineva impresia că autorul îşi plânge singur de milă, l-aş invita să recitească postarea, până o va învăţa pe de rost. Comentariile apărute de la izbucnirea conflictului deschis pe falia Dîncu-Iliescu se încadrează în două mari categorii. Prima cuprinde opinii superficiale, care denotă surprinderea exclusivă a învelişului acestui conflict.

Premisa de bază o reprezintă faptul că reprezentanţii aşa-zisului Grup de la Cluj nu ştiu să piardă frumos şi preferă să o facă huiduind şi fiind huiduiţi la scenă deschisă. Tradiţia famigliilor politice din România a statuat o regulă imuabilă: jertfele post-electorale sunt organizate ca simulacre supra-mediatizate, menite doar să ofere publicului însetat porţia de ketschup pe pereţi, pe post de sânge proaspăt de politician neperformant. După o scurtă perioadă de căinţă în linia a doua, cel jertfit renaşte ca pasărea Phoenix, mai curat şi mai uscat, după ce, eventual, schimbase barca politică. Scenariul se repetă după fiecare rundă electorală, cu complicitatea bine păzită a tuturor părţilor implicate.

Celelalte comentarii subliniază, în linii mari şi cuvinte (în general) puţine, caracterul excepţional al demersului critic al d-lui Dîncu, care nu se află la prima ispravă de acest fel. Prima săgeată ascuţită a fost lansată spre Ion Iliescu încă din toamnă, când spunea că liderii partidului trebuie să păstreze “bătrânii înţelepţi” şi să elimine “javrele bătrâne”, pentru care PSD e doar “cârpa de şters pe picioare”.

Tot atunci, când profesorul clujean lansa aspru sentinţa “Cangrena ce a cuprins stânga românească are nevoie de bisturiu”, nu am crezut că partidul-mamut va suporta atâtea luni disidenţa internă, ci îl va dizolva hulpav pe deviaţionist. Dar morişca se pusese în mişcare, iar finalul era uşor de anticipat: conflictul nu putea să rămână latent.

După opt ani de activitate politică, Vasile Dîncu ştia bine funcţionarea unui sistem politic tribal an-ideologic, care se hrăneşte din lipsa de idei şi din clivajele între tagme transpartinice care aruncă în electoratul debil cu teancuri de bancnote. Performanţele răsunătoare astfel obţinute, la pachet cu sofisme de autobază, sunt transformate în arme redutabile cu care închid fulgerător gura ideologilor (mai mult sau mai puţin) idealişti.

întrebarea evidentă: ce rămâne după ce se vor răci puştile? Posibila plecare a Grupului de la Cluj în PD-L îi va pune într-o poziţie ingrată şi pe unii, şi pe alţii. Ideologul social-democraţiei româneşti moderne, revendicat dintr-o tradiţie social-democrată ardeleană sănătoasă, va trebui să îşi justifice aparentul viraj politic înspre partidul auto-intitulat de dreapta. în acelaşi timp, PD-L-iştii d-lui Boc vor fi nevoiţi să-şi explice din nou poziţia privitoare la migraţia politică, precum şi lipsa de consecvenţă la nivel discursiv cu privire la această temă.

 O altă variantă ar fi depunerea de candidaturi independente pentru viitorul Legislativ, mizându-se pe precedentul succes al d-lui Oprescu şi pe potenţialul de victimă mediatică al celui exclus din partid, la comanda faraonului Iliescu. Ar fi o soluţie riscantă, dat fiind specificul electoral al Transilvaniei şi prevederile legale aproape prohibitive pentru cei care vor să ajungă în Parlament prin forţe proprii.

Varianta cea mai interesantă, despre care se discută cel mai mult, este formarea unui nou partid, cu o componentă regională puternică, transilvăneană, care să adune voturi din bazinele electorale locale ale mai multor forţe politice. Acest scenariu ridică însă mai multe probleme, unele greu de surmontat.

Noului partid îi va fi extrem de greu să strângă voturi, destule cât să poată trece pragul electoral, mai ales dacă îşi va păstra coerenţa unui discurs social-democrat cu parfum european,

nu populist deşănţat ca PSD-ul. Apoi, insistenţa pe un clivaj cu baze regionale, de tipul “ardeleanul aşezat” vs. “mitícul balcanic”, ar produce doar un nou partid cu iz fascistoid, pe modelul Ligii Nordului, iar lustrul intelectual al liderilor s-ar şterge instantaneu. Singura şansă de afirmare a unui partid regional este redesenarea şi reformarea administrativă a României, pe model anti-centralist şi federalist, dar perspectiva, deşi pragmatic eficientă, nu este acceptabilă pentru o naţiune care e departe de a-şi fi încheiat socotelile cu trecutul recent.

 De-abia atunci când oamenii simpli vor înţelege beneficiile reale ale autonomiei locale, principiile de organizare ale statului vor putea suferi modificările necesare şi aşteptate. Deocamdată, alegerile locale au creat premisele nefericite ca statul centralist şi hiper-birocratizat să se spargă în feude organizate după chipul şi asemănarea sa, într-un proces de declin istoric idealizat la nivelul întregului spectru politic.

în România, elita politică evoluează, dar o face în cel mai deplin dispreţ faţă de evoluţia consolidării statului de drept democratic. Deviaţionistului din sistem, de acum aproape descăpăţânat, îi rămâne doar să se adune repede de jos şi să reînceapă lupta donquijotescă. Scopul final al său fusese evocat pentru prima dată în bufetul comunal din Runcu Salvei, unde vorba e sinceră şi sentinţa apăsată: trezirea la realitate din “visul nemuritor al oamenilor de a recâştiga libertatea pe care o pierd frecvent, de câte ori votează”.