E drept, acesta mai stă foarte puţin în Cluj, fiindcă este fericitul posesor al unei case într-unul din satele din apropiere. Şi, poate că acolo, sau undeva în amintirile de peste ani ale acestuia, într-adevăr, străzile par mai largi...
N-aş fi făcut această constatare-remarcă, dacă n-aş fi fost, de-a lungul anilor, la fel ca atâţia alţi oameni care trăiesc în oraş, agresat de imaginea pură a unei nesimţiri plutind deasupra urbei, imagine care sufocă orice încercare de normalitate, de normalizare sau redimensionare a conceptului de “loc-locuire”.
Concept care pare, în viziunea mai veche, sau mai recentă a arhitecţilor şi edililor de peste timpuri, doar un mic “căcăţel” peste care poţi – că tot vorbim despre stradă – să-l eviţi, dacă nu cu un pas mai mare, atunci, desigur, cu o săritură... Statisticile spun că oraşul polonez Cracovia a avut pe parcursul anului trecut opt milioane de vizitatori.
Tot în timpul anului trecut, România (deci o ţară întreagă!) s-a bucurat de interesul a numai şase milioane de globetrotter-i. O simplă statistică ce demonstrează clar că oraşele, dar şi staţiunile turistice ale ţării noastre sunt complet neinteresante pentru vilegiaturiştii mapamondului.
Trecând peste lipsa de interes a edililor pentru obiectivele istorice ale oraşului, cele care ar putea constitui pentru adepţii turismului cultural un interes deosebit, însăşi atmosfera, aceea compusă din “mici amănunte” ale curgerii timpului, obiceiuri sau atitudini ale cetăţenilor, care fac chiar viaţa intimă a unui oraş, te fac, realmente, ori de câte ori te-ai reîntors de prin alte locuri, să îţi faci planuri pentru altă evadare, cât mai departe de acea atmosferă irespirabilă.
E deajuns să iei în seamă doar nesimţirea unei generoase părţi a taximetriştilor – probabil cea mai incredibil de nesimţită categorie de orăşeni, care ocupă abuziv trotuare, parcări, şosele, făcând, în chiar centrul oraşului, aproape imposibilă desfăşurarea civilizată a circulaţiei. Iar în cei aproape douăzeci de ani de când trec prin centrul clujului, niciodată n-am văzut vreun poliţist căruia să-i pese de acest amănunt.
Apoi ar fi lipsa dezumanizantă a teraselor, cel puţin vara, care, în afară de aportul estetic, ar avea şi rolul de a asigura, unor trecători, posibilitatea de a opri, pentru o oră, vacarmul mişcării sufocante a trupurilor aparent fără chip care se intersectează aiuritor pe trotuare, într-o zi de caniculă.
Cele care există acum pe Bulevardul Eroilor nu sunt altceva decât nişte simulacre vulgare, copii jalnice ale teraselor pe care lumpen-ul depeizat îşi poate bea “burta” de bere ieftină. De ce sunt terasele aşa? Am putea întreba, şi răspunsul (unul din ele) ar putea fi că cei care le gândesc şi le proiectează nu au ei înşişi obiceiul cititului ziarului la cafea sau pe cel al întâlnirilor de peste zi, mulţumindu-se, poate cu o bere seara, după masă, în bucătărie, acolo unde se şi fumează...
Şi, dacă zeci de ani viaţa oamenilor s-a mutat în bucătărie, iar “livingul” şi “biblioteca” s-au transformat în “camera din faţă”, de ce ne-am aştepta ca oamenii care forfotesc pe străzi să arate, de exemplu ca la Salzburg?
Ieri am văzut în plin centrul Clujului, un grup de maghiari care coborâseră dintr-un autobuz (trec peste faptul că nici autobuzele nu au unde să oprească, iar parcarea din jurul statuii lui Matei Corvin seamănă mai mult cu o autogară, unde alţi nesimţiţi ţin maşinile parcate de dimineaţa până seara, în sfidarea conceptului european de “kurtz parking” – parcare de scurtă durată!), nu aveau, practic, unde să se aşeze să bea un pahar cu apă, terasa de la Diesel fiind tot timpul zilei ocupată de localnici în maieuri şi chiloţi, care îşi etalează muşchii şi lanţurile de la gât, însoţiţi întotdeauna de aceleaşi tinere foarte dezbrăcate şi cu privirile goale pornite molcom şi lax, din ochi albaştri, parcă fierţi şi răciţi.
Mai sunt multe motive pentru ca oraşul Cluj să nu fie prea curând ţinta milioanelor de oameni care se mişcă pe glob, dorind ca în scurtul timp în care se odihnesc să se bucure de minunile descoperirii ritmului secret al unui oraş străin. Puţinătatea şi proasta calitate a serviciilor din restaurante, lipsa de imaginaţie a managerilor culturali şi, nu în ultimul rând, viaţa publică aflată la vedere, cea pe care o poate simţi orice om care are timp să ia seama la lucruri aparent lipsite de importanţă, dar care dau chiar nota generală a vieţii estetice de zi cu zi a unui oraş care (mai) trăieşte.
Deocamdată, îşi “trage sufletul” asemeni unui muribund. Cineva îmi spunea că numărul turiştilor care vin este direct proporţional cu cel al oamenilor care citesc în parcuri şi în autobuze... în acest moment, din păcate (sau din fericire?), nu avem o astfel de statistică.
