Post-electorale: trei grăsani şi electoratul-şeptel

Din atâtea poveşti născute în urma alegerilor din imaginaţia condeierilor mioritici, am înţeles un singur lucru pe marginea căruia au fost brodate toate comentariile: Traian Băsescu este considerat pe mai departe personajul politic în jurul căruia gravitează toate forţele politice, faţă de care se raportează toţi, indiferent de care parte a intereselor sale s-ar situa.

Paradoxal, asta se întâmplă după alegerile locale, la care, oricât s-ar mieuna unii sau alţii, dl. Băsescu nu a participat, decât cel mult ca spectator activ. Altele sunt însă efectele politice care contează, mai mult decât falsa dorinţă de control total a d-lui Băsescu, înfrân(a)tă de rezultatele localelor.

La rece, se pot trage câteva concluzii interesante, care privesc ansamblul scenei politice româneşti. întâi de toate, PD-L a obţinut o serie de victorii care la nivelul întregii ţări capătă însă un gust amar. Sondajele de după referendumul pentru demiterea preşedintelui îi făceau pe cei din garda pretoriană a d-lui Băsescu să viseze la o guvernare monocoloră.

Or, aşa cum mai spuneam în acest colţ de pagină, un partid obez şi an-ideologic precum PD-L nu poate obţine niciodată la urne scorul pe care îl indică sondajele, întrucât electoratul său captiv este limitat, iar dintre respondenţii la sondaje sunt mulţi care nu se mobilizează la urne pentru un vot în care nu cred pe de-a-ntregul.

Nucleele de bază ale partidului rămân răsfirate pe harta ţării (în special în Ardeal) şi nu reuşesc să coaguleze în jurul lor un bazin electoral omogen şi fidel, pe care partidul să se bazeze la orice scrutin. Mai mult, s-a dovedit că plantarea d-lui Blaga la Bucureşti a fost o soluţie neinspirată, care a apărut dintr-o criză cronică de personalităţi cu priză la public, atât timp cât portofoliul de charismă al partidului a rămas, aproape exclusiv, în posesia eminenţei cenuşii de la Cotroceni.

Dinspre PSD am avut una dintre cele mai amuzant-cinice imagini post-electorale din acest început de vară: Mircea Geoană, înconjurat de feţele burduhănoase ale fosilelor renăscute din tagma baronilor, încerca din răsputeri să afişeze o mină satisfăcută. Ceea ce a ieşit a fost o greoaie grimasă încercănată, din spatele căreia cuvintele de felicitare pentru surghiunitul doctor Oprescu ieşeau ca dintr-o placă zgâriată de patefon, fără voia vorbitorului.

Puţin mai la stânga, era figura autentic mulţumită a ultimului şaman comunist, mai în vână ca oricând în ultimii ani, gata să-l bage în mă-sa pe însuşi Traian Băsescu. înghesuit la colţ, dl. Geoană dovedeşte din nou cât e de nepriceput şi începe tacticos să-i lustruiască bombeul noului Primar General, care i-l înfige

In ficaţii greu încercaţi în mandatul de preşedinte de partid. Mult prea curând, PSD-ul va redeveni feuda baronetului de modă nouă, care dă tot mai multe semnale erectile în spaţiul public, fapt care l-ar putea ajuta să obţină o parte din voturile pierdute prin reforma avortată a d-lui Geoană. PNL a obţinut cel mai bun scor cu putinţă, dar în partid e departe de a fi linişte.

Premierul Tăriceanu vrea să profite de ocazie şi să facă puţină ordine printre posibilii adversari la Preşedinţie, dintre care Ludovic Orban e cel mai redutabil. Acesta din urmă dă primele semne de disidenţă internă, refuzând să-şi prezinte demisia din fruntea organizaţiei Bucureşti, în ciuda cererii explicite a premierului.

Mai mult, voalat, dl. Orban i-a acuzat pe mai-marii partidului de nesinceritate şi de lipsa sprijinului în timpul campaniei. Printr-o comparaţie puţin forţată, şi scorul slab obţinut de PNL la Cluj, în ciuda prestaţiei excelente a d-lui Nicoară la preşedinţia Consiliului Judeţean, a fost cauzat tot de cei din conducerea partidului.

De fapt, lupta politică PD-L vs. PNL de la Cluj s-a tradus simbolic într-o înfruntare dintre mandatul de primar plimbăreţ, dar eficient, al d-lui Boc şi guvernarea împiedicată a unor liberali cu cioara vopsită la purtător. Domnii Tişe şi Nicoară au concurat din postura de avataruri locale ale d-lor Boc şi Tăriceanu, luptă încheiată previzibil şi tragi-comic, cu rezultatul cunoscut.

Una peste alta, alegerile generale din toamnă se vor desfăşura sub nişte premise inedite pentru democraţia românească: trei partide care luptă la baionetă pentru scoruri cât mai mari, alături de care vor mai intra în Parlament doar încă două. UDMR reuşeşte în continuare să mobilizeze exemplar electoratul etnic şi nu cred că va avea probleme cu depăşirea pragului electoral.

Al 5-lea partid va fi eterna specie parazită de partid-păduche cu ochi albaştri şi antene, reşapat sub conducerea Doamnei-fără-însuşiri-din-Umbra-Marelui-Felix. Aritmetica parlamentară va fi cel puţin la fel de complicată ca până acum, iar coabitarea dintre un preşedinte şi un prim-ministru de culori politice diferite pare inevitabilă, pentru încă cel puţin patru ani.

Cu toate astea, în coconul etanş în care clasa politică evoluează în paralel cu societatea şi nevoile sale, nimic nu e sigur. Mişcările pot fi imprevizibile şi au consecinţe de multe ori absurde. De acum şi până la alegerile parlamentare, viaţa politică va intra din nou sub influenţa decisivă a sforarilor de frunte din partide, luptele interne se vor ascuţi, iar şedinţele de negociere a colegiilor electorale vor deveni principalele motive de gâlceavă, în deplin dispreţ faţă de electoratul-şeptel.