Prin componenţa comisiei, din care nu lipsesc nume răsunătoare ale unora dintre cei mai reputaţi constituţionalişti şi politologi români actuali (Ioan Stanomir, Aurelian Crăiuţu, Corneliu Liviu Popescu, Elena Simina Tănăsescu sau Iulia Motoc), rapoartele sale se anunţă a reprezenta semnalele esenţiale în vederea reformării atât de necesare a sistemului politic şi constituţional românesc.
De altfel, au fost nenumărate ocazii în care Constituţia actuală şi-a arătat limitele ca instrument de punere în ordine a câmpurilor de putere politică în stat, ajungându-se la blocaje instituţionale greu sau imposibil de surmontat. Pasul pe care dl. Băsescu l-a făcut săptămâna trecută este unul din principalele motive pentru care merită susţinerea celor care s-au revoltat împotriva aberaţiilor constituţionale şi siluirii repetate a legii fundamentale, indiferent de actorul politic care ar fi comis abuzul.
Din păcate, pentru “formatorii de opinie” din spaţiul public românesc mesajul contează mult prea puţin în comparaţie cu cel care îl lansează, iar d-lui Băsescu aceştia încearcă să-i confecţioneze un profil de politician scandalagiu şi frivol, reducând omul politic la caracteristicile sale umoral-viscerale.
Spectacolul care are priză la public conţine cu necesitate o doză apreciabilă de frivolitate, poale-n cap şi violenţă simbolică. Sunt reţete brevetate în urmă cu destui ani, iniţial în SUA, importate şi rafinate în Europa, îmbogăţite şi adaptate specificul ridicolului hidos al spaţiului românesc post-comunist. Temele esenţiale pentru buna funcţionare a statului sunt seci, tehnice şi reclamă o oarecare cultură politică necesară decodării corecte a problemelor şi soluţiilor propuse.
E mult mai uşor de adunat mulţimea de gură-cască în faţa televizorului cu ciomăgeala penibilă de la “Meciul Serii” sau cu logoreea psihotică ce se dezvoltă seară de seară din spatele unui laptop cântăreţ. Astfel, dorinţa preşedintelui de a face posibilă dezbaterea care să schimbe Constituţia seamănă cu un nou gest donquijotesc, numai bun de luat în derâdere de ofuscaţii de serviciu.
Acelaşi scenariu se pune în scenă şi în campania pentru Primăria capitalei. Vasile Blaga încearcă din răsputeri să vorbească despre proiectele sale, mai mult sau mai puţin viabile pentru Bucureşti, dar acestea nu reuşesc să răzbată dincolo de perdelele de fum lansate de contracandidatul său. Medicul Oprescu a fost crescut la şcoala diversiunii naţionale, având în Ion Iliescu un mare maestru, neîntrecut în istoria recentă a României.
Gălăgia este arma sa principală, lipsa de viziune pe termen lung pare principalul său atu. Electoratul pe care îl vizează este mai numeros decât cel care înţelege să descifreze hărţile soluţiilor lui Blaga, iar principiile democraţiei şi votului universal lucrează în favoarea lui. Democraţia îşi trage un picior în fund şi mai face un pas împiedicat înainte.
Evoluţia politicului românesc este tributară unui cerc vicios. Cei care au pâinea şi cuţitul înţeleg cum (nu) funcţionează tânăra democraţie românească, dar nu au nici un interes să schimbe lucrurile. Votanţii, veşnic nemulţumiţi de clasa conducătoare şi dornici să o schimbe cu orice preţ, habar nu au de posibilitatea lor de a o face prin mijloacele specifice democraţiei şi continuă să se lamenteze pe la colţuri, fără nici un orizont. Ieşirea din labirint se va putea face doar prin răbdare şi tact prezidenţial, calităţi pe care dl. Băsescu va trebui să le întrebuinţeze din răsputeri pentru a le putea demonstra.
