Cum ne apărăm oraşul de “totalitarismul” portocaliu?

E un obicei – până la urmă – foarte “românesc” acela de a realiza pericolul abia după ce răul s-a instalat implacabil în societate. După cum arată chiar cifrele obţinute la vot, de către partidele politice, dar şi de cei care au candidat “uninominal”, pare că pericolul ca toate instituţiile publice să fie adunate în mâna unui singul partid nu există în România anului 2008.

Pentru unii (şi mă refer la aceia care, din fericire n-au apucat să verifice pe propria lor piele că “puterea corupe şi puterea absolută corupe absolut”) pare un exerciţiu democratic ca puterea să stea, pentru patru ani, în mâinile unei singure formaţiuni, fără ca aceasta să poată fi sancţionată de nimeni.

 

Dar realitatea şi istoria ne-au demonstrat contrariul. Dominaţia totală a PSD nu mai este posibilă azi, tocmai datorită faptului că electoratul ţării refuză, începând cu alegerile de acum 4 ani, să lase la mâna unui singur partid soarta ţării. La Cluj, realitatea este alta, oricât ne-ar plăcea să ne amintim de Austro-Ungaria, de Imperiu şi alte caracteristici, care –vezi Doamne! –

ne-ar deosebi (pozitiv) de ceilalţi concetăţeni.

Adevărul probabil este de partea celor care susţin că nouă ne merge mintea mai încet. Şi, poate abia acum avem explicaţii pentru fapte pentru care, la vremea la care s-au produs, nu am avut nici o justificare. Putem aminti aici nenumăratele mandate ale d-lui Funar – inexplicabile (atunci şi acum!) pentru o bună parte din cetăţenii oraşului, dar şi mulţi comentatori politici din întreaga lume civilizată.

Apoi, faptul că un politician de talia d-lui Ioan Rus, candidat la Primăria Clujului după un mandat de excepţie în fruntea celui mai greu minister – cel al Internelor (care a adus cu sine posibilitatea ca românii să poată circula liber prin lume, după câteva sute de ani), cu notabile performanţe personale, ca proprietar al unei afaceri de succes a putut pierde într-o competiţie în care orice om cu un minim simţ civic l-ar fi dat drept câştigător, dar şi eşecul d-lui Nicoară, după o extraordinară performanţă atât ca om de afaceri, cât şi în slujba judeţului, ca preşedinte al Consiliului Judeţean, arată cât se poate de clar că majoritatea electoratului oraşului şi al judeţului nostru preferă, în continuare, să se lase mai degrabă fascinat de zgomot şi vorbărie, decât să ia hotărâri analizând cu seriozitate calităţile, experienţa, istoria personală şi realizările celor care îşi doresc ca pentru un timp să ia hotărâri (uneori cruciale!) în numele a sute de mii de destine.

Clujenii au refuzat performanţa celor pomeniţi mai sus, alegând să se lase impresionaţi de pancarte colorate şi vorbe populist-meşteşugite. Cum a fost posibil? Se întreabă (abia) acum cei care prin lipsa de la vot au lăsat lucrurile la voia întâmplării. De ce nu am fost avertizaţi de partidele din Opoziţie? De ce n-am fost anunţaţi de aceştia asupra imensului pericol pe care, iată, n-am reuşit să-l evităm?

Răspunsul, poate incomplet, este că pe de o parte partidele din Opoziţie au pactizat (formal sau chiar în fapt) cu cei care au câştigat, presa fiind, aceşti patru ani, singura opoziţie pentru un partid care a existat, în mod programatic, parcă, doar pentru a deveni totalitar. Cu siguranţă că nici de acum încolo nu va fi altfel, deşi scorul acestuia pe ţară a scăzut vertiginos, fapt care demonstrează că, per total, românul ştie să se apere de accesele totalitare, însă din acest moment societatea civilă din Cluj (atâta câtă este) va trebui să lase de-o parte goana după subvenţii şi pomeni de la primăria oraşului şi să-şi concentreze atenţia asupra administraţiei.

 Un rol important pentru coagularea minţilor luminate ale presei –şi nu numai! – îl va avea, dacă o să găsească puterea asumării unei acţiuni de prezervare a unui climat democratic – APPC (Asociaţia Profesioniştilor din Presă Cluj), singura organizaţie care poate coagula centre de analiză competentă, pe diferitele domenii care compun viitoarea “axă” Primărie – Consiliul Judeţean şi singura care poate atrage public atenţia asupra eventualelor derapaje ale “puterii absolute”. Poate că sunt şi alte organizaţii “non-profit” care nu umblă doar după laptop-uri şi grant-uri cerşite, de obicei de la puternicii zilei.

Lor le va reveni atât cinstea de a veghea la respectarea democraţiei într-un oraş acoperit de vorbe portocalii, cât şi ruşinea de fi lăsat (dacă va fi aşa!), pentru cei patru ani care vor urma, atâţia oameni la cheremul arbitrariului de care, de obicei, abuzează cel puternic: pentru că, după cum s-a văzut, suntem departe de a avea o opoziţie politică.

Mai întâi a fost “cazul” Funar. Din “lecţia” acestui timp (mult prea lung!) intelectualii, jurnaliştii, societatea civilă ar fi trebuit să înveţe că au, încă, cea mai mare responsabilitate faţă de cetăţenii pe care îi reprezintă la cel mai înalt nivel al gândirii, protejându-i în faţa acestor “accidente” cu autori necunoscuţi, care se petrec ciclic la Cluj.