Legãturile cu Clujul nu erau aşa de strânse, iar exilul din Paris a mãrit depãrtarea. E primul lucru la care m-am gândit dupã ce am revenit în ţarã, din oraşul Luminilor. Socat de modul superb în care memoria marilor oameni de stat francezi este omagiatã, de modul atent în care tot ceea ce are valoare este respectat, promovat, cultivat. Ani şi ani ne despart de o asemenea mentalitate, iar la nivel cultural, de memorie culturalã, falia este şi mai mare.
Orice ziduleţ mai acătării este semnalat ca şi cum ar fi ceva de preţ, important pentru istoria omenirii, orice casă unde a locuit sau creat vreun intelectual mai răsărită este îngrijită. Nimic nu e la întâmplare. Am fost, de altfel, avertizat de sindromul intitulat “Şocul reîntoarcerii”. Văd în România o uitare adâncă la adresa celor care au contat în trecut, o blazare totală la nivel de management cultural din partea administraţiei. M-am plimbat în Cluj ca să compar.
Filarmonica batjocorită, fără un sediu propriu, cu un manager care face apeluri disperate. Teatrul şi Opera înghesuite într-o singură clădire, insuficientă, cu modernizări ipotetice. Zidurile medievale ale Clujului abandonate, pline cu ierburi, nesemnalizate cu nici o plăcuţă. Un dezinteres total. Nu poţi să te gândeşti: Ce fac “asociaţiile culturale” care primesc bani de la Consiliul Local? Ce fac instituţiile de patrimoniu? Ce fac şefii de pe Cultură din Primărie? Nu s-a gândit nimeni să pună în valoare zidurile de pe strada Florilor? Când oare se va termina balconul exterior de la Muzeul de Artă, finanţat din bani SUA?
Cine salvează superba statuie a lui Donath, abandonată pe deal? Nu aş fi crezut ca monumente mai mici sau mai mari, sau orice aduce aminte de ceva preţios din trecut să fie cu atâta atenţie protejat şi promovat în Occident. Am înţeles de la prieteni că aşa e peste tot “afară”! Dar “înăuntru”? Până când ne batem joc de tot ce e în jurul nostru? Laudă celor de la fundaţiile care refac Castelul Bonţida, anonimilor care mai scot albume cu castele baroce abandonate.
Tuturor care mai ţin sus memoria istorică. Aşa cum superb a scris filosoful Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu a murit aproape uitată. Lăudătorii au apărut după. S-a mai interesat cineva, după moartea scriitoarei, de Paul Goma? îi mai pasă cuiva de valorile certe, cum e Goma, plecate din România comunistă şi care trăiesc o dramă interioară, cum spunea recent Norman Manea la Cluj?
Ne înconjoară o mare indiferenţă, spartă rar şi fără consistenţă. Şi nu poţi să nu te gândeşti la oamenii de valoare care încă mai trăiesc la Cluj şi care ar mai putea să scoată oraşul din uitarea culturală în care se scufundă.
