Celebrul iniţiator al pragmatismului american avea, atunci când formula interpretarea aceasta, experienţa unor cercetări de laborator, mai ales în chimie şi fotometrie, şi, desigur, lecturi inspiratoare, precum Critica raţiunii pure a lui Kant sau semiologia medievală.
Astăzi merită să reflectăm din nou asupra sensului cunoaşterii ştiinţifice. Suntem chiar determinaţi să o facem, având în vedere neînţelegerea ce se dezvoltă în dezbaterea din ţară: ştiinţa şi filosofia sunt reduse la publicarea în sine, fără efecte şi fără să atragă studenţi şi doctoranzi.
A reafirma înţelegerea de sine a ştiinţei şi filosofiei ca demersuri
pentru a dezlega probleme ale reproducerii vieţii oamenilor, a căpătat, cred,
actualitate. Iau ca punct de
sprijin al reflecţiilor mele foarte instructiva carte a lui Alan Lightman, The
Discoveries. Great Breakthroughs in 20th Century Science (Vintage Books,
Nu înainte de a sublinia din nou cât de utilă rămâne lectura, inclusiv istorică, a marilor descoperiri şi, în ceea ce priveşte generaţia mea de studenţi în filosofie, caracterul extrem de profitabil al cursurilor de fizică relativistă şi cuantică, susţinute de Waismann, şi al prelegerilor de evoluţionism şi genetică, prezentate de Bogdan Stugren.
Alan Lightman observă, pe bună dreptate: “Istoria ştiinţei este, în parte, o istorie a fiinţelor umane căutând să câştige controlul asupra lumii lor... Putem să acceptăm mai curând moartea proprie decât să acceptăm o viaţă de accidente şi de fapte situate dincolo de înţelegere. Dorim semnificaţie. Dorim ordine. Şi dorim controlul” (p. 482). Observaţia nu este pătată exagerat de subiectivitate, căci autorul volumului Discoveries identifică în însuşi şirul descoperirilor din biologie din secolul recent încheiat procesul unei “înţelegeri, ce s-a adâncit continuu, a mecanismelor şi controalelor dinăuntrul substanţei vii” (p. 482).
Acest şir a început cu descoperirea, de către Bayliss şi Starling, a “hormonilor” (1902). Cu toate că veneau din cercetări mai curând de fizică, cei doi au continuat cu fiziologia şi au intrat pe terenul deschis de Mendel, al căutării genelor, şi în câmpul cercetării “secreţiilor interne”. Ei şi-au dat seama că “vitalismul” a câştigat competiţia cu “mecanismul”, în biologie, dar şi că “vitalismul” trebuie să explice fenomene precum orientarea spre soare a fiinţelor vii. O
dată cu descoperirea hormonilor, Bayliss şi Starling au găsit “comanda internă şi centrele de control ale organismelor” (p. 28). A urmat descoperirea de către Fleming a penicilinei (1929), înăuntrul efortului de a găsi mijloace de combatere a infecţiilor bacteriene. “Pentru prima oară în istorie, oamenii au simţit că ştiinţa poate controla calamitatea mortală a bolii infecţioase” (p. 265). A survenit apoi descoperirea de către Krebs a procesului specific prin care energia este eliberată, în organism, de hrană.
(Continuare în ediţia de mâine)
