Tabloidizarea presei dăunează grav electoratului

O voce blondă din fundul sălii a început să îi dea glas: “Domnule Iliescu, sunteţi homosexual?” Negarea categorică şi aşteptată a fostului preşedinte nici nu mai conta. A doua zi, “Bulina Roşie” a lui Ion Cristoiu deschidea ediţia cu un titlu incendiar: “Ion Iliescu: <>”

Presa românească începea să descopere reţeta brevetată de pionierii britanici ai tabloidului, iar în anii următori au şlefuit modelul dându-i un parfum neaoş, românesc. Actualului palavragiu peltic şi somnoros, ţinut în trezie doar de răcnetele mustăciosului din spatele laptop-ului, i se va mai reţine numele în istoria post-decembristă a presei româneşti şi în calitatea de moaşă cu acte în regulă a găinii care a născut pui vii, sub egida aceleiaşi prime publicaţii de sorginte tabloidă de la noi.

Astăzi, privind datele de audienţă comparate ale principalelor publicaţii naţionale, în decembrie 2007, faţă de decembrie 2006, vom constata că evoluţia presei româneşti, văzută per ansamblu, este tributară evoluţiei presei tabloide. Creşterea de aproape 20% se datorează apariţiei unui nou cotidian şi relansării altuia pe acest segment. Iar presa tip quality si-a pierdut din tiraj.

De cele mai multe ori, această situaţie a fost comentată pornind de la dilema de tipul “oul sau găina”: presa produce ceea ce cere publicul sau publicul înghite pe nemestecate produsul mediatic cu care a fost învăţat de presă? într-un an electoral, la puţine luni de la intrarea oficială a României în spaţiul european, întrebarea esenţială este alta: în ce măsură viaţa politică de la noi este influenţată de direcţia de evoluţie a presei?

Din orice fel de informaţie, acest tip de presă are ambiţia să creeze un spectacol. întreaga coregrafie este gândită în jurul unor concepte-cheie, precum violenţa fizică sau verbală şi vulgaritatea, înţelegând prin asta deopotrivă conţinut obscen şi expresie a transformării conştiinţelor în materie.

Discursul politic adus în ringul vulgarului şi redus la spectacol îşi pierde orice substanţă concretă, iar lipsa de proiecte ajunge să fie starea naturală a societăţii. Astfel, se creează premisele unei situaţii comode pentru toate părţile implicate. Ziariştii nu mai au nevoie de plicticoasa muncă de documentare, în urma căreia să poată traduce şi adapta pentru public limbajul sec, tehnicist şi gol de sevă al textului unui proiect politic.

Cocktail-ul Molotov cu care îşi dotează fiecare pix este oricând un instrument suficient pentru a umple un ziar, după modelul patentat în epoca de glorie a lui Ion Cristoiu. Politicienii pot plimba liniştiţi serviete goale pe culoarele instituţiilor sau îşi pot fura reciproc tichiile de mărgăritar, fără teama de a fi traşi la răspundere cu adevărat, nici chiar prin vot.

Publicul trăieşte linear între soneria deşteptătorului şi parada televizuală a borfetelor nocturne cu iluzia că, de la vlădică până la opincă, toţi suntem de-un singur aluat, suferindu-ne public şi prozaic aceleaşi vechi dramolete de salon.

Pe de altă parte, performanţa politică este o coordonată care are nevoie de o reevaluare profundă, atât din perspectiva politicienilor, cât şi a presei ce se doreşte “serioasă”. Simpla adaptare perfidă a conduitei publice la noile cerinţe ale societăţii tabloide este cea mai comodă cale de a obţine succes pe termen scurt.

Chiar canale media respectabile au recurs în ultimul timp la matrapazlâcuri mediatice pentru puncte de audienţă, dând deoparte bunul simţ şi onoarea profesiei. Cum altfel se explică statutul de invitat permanent al lui Adrian Păunescu în emisiuni ale Realitatea TV, în care vanitatea nemărginită a sinistrului personaj este alimentată cu bunăvoinţă siloasă, sub oblăduirea unor moderatori peste măsură de disciplinaţi?

în aceeaşi ordine de idei, această configuraţie mediatică creează cadrul perfect de manifestare a discursului populist anti-sistem, adoptat într-o singură voce de toată fauna politică. Chiar şi mugurii de proiecte de termen mediu şi lung care răsar fulgurant sunt interpretate în aceeaşi cheie conflictuală obişnuită. Oricât de albastru ar fi sângele, vorbitorii sunt la fel de negri în cerul gurii.

Răzmeriţa a ajuns a doua lor natură, iar ieşirea din spirala conflictului pare tot mai îndepărtată pe măsură ce se apropie exerciţiile electorale. Prin urmare, resocializarea politică a populaţiei şi constituirea unor atitudini politice active, raţionale, care antrenează responsabilitatea cetăţeanului de rând, vor mai avea de aşteptat.

Acestea au eşuat lamentabil încă din pruncia democraţiei noastre, când bâtele minerilor, pe post de diapazoane, au dat tonul grav al unei false “Ode a Bucuriei”. Iar acum, istoria prezentului ne demonstrează că atingerea pragului critic de funcţionalitate a unei democraţii nu poate fi grăbită de nimeni, că mimetismele întârzie metabolismul social, în loc să-l accelereze, iar precipitarea socială a unei elite veritabile se va obţine natural, prin mecanisme pur biologice.

Organismul social va parcurge anul electoral în aceeaşi letargie buimacă, aşteptând cu mai multă înfrigurare numerele de la Loto decât rezultatele alegerilor.