Devine dificil însă, cel puţin prin mărimea arcului temporal pe care-l exprimă opera lui Norman Manea, să o prinzi în caracterizări generale care să nu fie prea vagi. De la cronicile din “Neue Züricher Zeitung” (1987) la cele din “New York Times” (1993), el a fost văzut, cu argumente evidente ţinând de acel arc temporal, ca “scriitor între Holocaust şi totalitarismul românesc”. Aş adăuga însă imediat, că – în raport cu mulţi intelectuali care încearcă scrisul, dar, neavând nici viziune, nici probleme morale, rămân prea puţin expresivi – Norman Manea are hotărâtorul avantaj de a dispune şi de una, şi de celelalte.
Un fapt se înalţă, în orice caz, din mulţimea caracteristicilor acestei opere şi peste acestea – conştiinţa acută a umanului, la distanţă de ideologiile ce confiscă de obicei sensibilităţile şi ideile. Norman Manea a văzut, de altfel, mereu, în artă – amintind de marea tradiţie a literaturii ca interogare a realităţilor din perspectiva posibilităţilor lor mai bune, care a mai fost reprezentată în estetică, încă o dată, de tânărul Lukacs, apoi de Adorno şi de Marcuse – exprimarea umanului.
El ia pe cont propriu, cum se observă în volumul Despre clovni: dictatorul şi artistul (1990-92), formularea vestită a lui Ernesto Sabato: “Dacă este profund, artistul oferă inevitabil mărturie despre el, despre lumea în care trăieşte şi despre condiţia umană” (p. 178). Scriitorul oferă mărturia “învăţând a se apăra mai ales de capcanele mentale, de viziunile simpliste, nu doar din interiorul sistemelor totalitare, ci de oriunde” (p. 7). Norman Manea a făcut el însuşi experienţa vieţii în tiranie şi în democraţie şi şi-a putut asuma cu timpul adevărul conţinut în observaţia profundă a lui Thomas Mann (1938): “Libertatea e un lucru mai complicat decât puterea”.
Este un fapt că societatea totalitară este răul izbutit ce se poate imagina, dar societatea liberă nu constituie un paradis. “Diversitatea opţiunilor şi asprimea competiţiei libere, vulnerabilitatea şi riscul, legile dure ale pieţei şi farmecul aventurii, excesele şi inhibiţiile produse prin dinamismul productiv, poate exacerbat, al democraţiei sunt doar câteva din înfăţişările societăţii libere” (p. 94) – scria Norman Manea.
în sfera literaturii însăşi avem frecvent, vedem bine în diferite ţări, acele conştiinţe unidimensionalizate, sau măcar înjumătăţite, care iau tacit o temă din ideologia curentă şi o transpun, mai mult sau mai puţin artistic, voind să se legitimeze prin aceea că destramă gălăgios ceea ce istoriceşte a fost deja înfrânt şi depăşit. O confruntare cu răul aceste conştiinţe nu mai întreprind, dar vor să facă să se creadă că o fac, manevrând, de fapt, “clişeele suferinţei deja clasificate şi comercializate”.
Norman Manea aduce o conştiinţă incomparabil mai largă şi mai bogată, aş spune consecventă cu sine, a situaţiilor. El prinde cu sagacitate în imagini convingătoare dificultăţile umanului în societatea totalitară, iar Anii de ucenicie ai lui August Prostul sunt proba. Dar Norman Manea prinde la fel de sagace şi elocvent dilemele ieşirii din acea societate. Scriitorul şi eseistul din el se sustrage, în mod salutar – graţie profundei ancorări într-o viziune, a conştiinţei scriitoriceşti, civice şi morale – “capcanelor mentale, a viziunilor simpliste, nu doar din interiorul sistemelor totalitare, ci de oriunde”, cum însuşi spunea. Profilul său inconfundabil este conferit, printre prozatorii de astăzi, de această conştiinţă, înainte de toate.
Vreau să probez afirmaţia prin câteva decupări din excelentele eseuri ale volumului Despre clovni: dictatorul şi artistul. Chiar introducerea ne previne asupra viziunii autorului, când acesta spune: “Destul de frecvent, adversarii unui sistem totalitar (fascism, comunism, fundamentalism religios) sunt, conştient sau inconştient, advocaţii altui totalitarism. Autenticul spirit liberal al democraţiei nu este doar opus totalitarismului, ci îi este străin şi, prin natura sa, se află deasupra polarităţilor” (p. 8).
De aceea, efortul de evitare a “capcanelor”, de distanţare sceptică de “kitschul politic” şi suspiciunea continuă faţă de “etichetele de manipulare” sunt raţionale şi indispensabile. Nu sunt de uitat, cel puţin de către intelectualul conştient de sine, nici “tragedia totalitară”, şi nici “comedia totalitară”. Relativismul nu-şi are locul în evaluarea situaţiilor de viaţă, după cum nici scepticismul – în pofida similitudinilor situaţiilor, în primul caz, motivelor stăruitoare de decepţie, în al doilea. “Prudenţa faţă de ideologii şi suspiciunea faţă de politică nu duc, însă, neapărat, la stabilitate morală.
Ne-angajarea nu are doar efecte pozitive. Din nefericire, printre consecinţe întâlnim, frecvent, compromisul şi complicităţile” (p. 25). Nici “apolitismul” nu este o ieşire, chiar şi atunci când politica s-a maculat, căci rămâne “tot o eschivă: un refuz codificat, care rareori devenea făţiş şi, doar prin excepţie, activ” (p. 26). Norman Manea caută – după experienţa sa semnificativă, nu doar intelectuală, ci şi de viaţă – o perspectivă sustrasă impactului ideologiilor. O găseşte în cele din urmă, împreună cu Vaclav Havel, în “inima omenească, în puterea umană de a reflecta, în bunătatea şi responsabilitatea umană” (p. 38).
Mulţi intelectuali denunţă “mitologizarea” politicii; uneori o fac, însă, mimetic, căci tema are de multă vreme elaborarea filosofică concludentă, înscenând alte mituri: al apolitismului, al estetismului, al moralismului. Ei refuză să vadă efectele noilor mitologizări – refuzul fiind singurul lor argument.
Norman Manea preferă hotărât “demitizarea” politicii – “readucerea în câmpul umanului real şi terestru, scrutarea acestei zone a existenţei cu aceeaşi fervoare dar şi cu aceeaşi luciditate ca a oricărei alteia” (p. 179) – dar rămâne conectat, dincoace de diviziunile instalate de ideologii, de categorizări, etichete, clişee, la “apa potabilă a firescului vieţii”, convins fiind că în viaţa oamenilor vina este diferită, dar se distribuie, adesea, prin forţa lucrurilor, pe mulţi umeri, încât fiecare are încă enorm de mult de făcut.
