Şi, de obicei, când spunem “oameni politici clujeni”, aproape fãrã voie ne gândim, în primul rând, la primarul de Cluj. Abia apoi mai aruncãm câte un gând la cei aflaţi în Guvern, la secretari de stat, directori în ministere sau parlamentari.
Trebuie sã remarcãm cã, încã de acum patru ani, de pe scena “bãtãliei” pentru prima funcţie – pe cât de administrativã, pe atât de politicã -, au dispãrut mãscãricii şi profitorii. O realitate cu care puţine oraşe din România se pot lãuda, mai ales acum, când se pune serios problema întoarcerii “baronilor” în oraşele de baştinã.
Acum patru ani se duelau pentru extrem de importanta funcţie de primar d-nii Emil Boc şi Ioan Rus. Puţin importã aici partidele care i-au trimis în aceastã înfruntare. Mai important mi se pare cã oraşul a reuşit sã-şi “cearnã” politicienii. A câştigat mandatul de patru ani d-l Emil Boc, dupã o luptã crâncenã.
Susţinãtorii d-lui Rus au fost consternaţi cã acesta a pierdut, nereuşind sã-şi explice cum de omul cotat ca al treilea în stat şi cu o imensã cotã de încredere în rândul partidului, dar şi al populaţiei a putut pierde Primãria Cluj.
Scenariile acestui “accident” au fost, în rândurile celor mai mulţi dintre dezamãgiţi, o mulţime. Cel mai pregnant se referea la campania cel puţin neadecvatã a acestuia. Iar un altul, la anumite “înţelegeri” fãcute prin spatele candidatului, în detrimentul sãu.
A câştigat, deci, d-l Emil Boc, un politician care şi-a fãcut faimã mai întâi în opoziţie şi care a dovedit pânã în momentul de faţã redutabile abilitãţi de comunicare şi administrative, conducând în acelaşi timp un oraş important şi un partid la fel de important, pe o scenã politicã extrem de tensionatã.
Dar marele merit al sãu rãmâne (cu toate câte i se pot reproşa) acela de a fi fost primul primar dupã Decembrie 1989 care a deschis drumul oraşului spre un concept european. Chiar şi adversarii sãi politici cei mai înverşunaţi recunosc (fiindcã aici, în inima Ardealului, din fericire, vocaţia deriziunii e ceva mai palidã) eforturile primarului de a transforma şi moderniza oraşul, dar şi de a aduce de la Bucureşti sume imense pentru Cluj.
Faptul cã d-l Boc candideazã pentru un nou mandat ca favorit incontestabil, cu toate situaţiile delicate în care a fost pus – de multe ori pe nepregãtite – de cãtre d-l Bãsescu, demonstreazã cã la Cluj pentru oamenii politici nu se contabilizeazã decât propriile acţiuni. Ceea ce denotã o maturizare clarã a electoratului clujean.
In ceea ce mã priveşte, şi sunt convins cã nu sunt singurul, am (în afarã de certitudinea cã oraşul Cluj nu se mai poate întoarce în trecut) un mic regret: mi-aş fi dorit ca d-l Boc sã aibã un contracandidat de forţã. Şi singurul care ar fi putut face asta la momentul acesta este acelaşi din 2004, d-l Ioan Rus.
Am fi vãzut, cu siguranţã, o confruntare adevãratã. Şi în acest caz adevãraţii câştigãtori ar fi fost, de fapt, clujenii, care ar fi asistat la dezbateri ale unor oameni care au cu siguranţã extrem de multe idei inovatoare.
Chiar dacã nu toate lucrurile merg încã “uns” în administraţie, faptul că oraşul s-a schimbat la faţã este o certitudine. în acest context – al imposibilitãţii întoarcerii în trecut -, e de aşteptat ca şi campania electoralã ce urmeazã sã arate la fel de “europeneşte”, şi competitorii sã nu coboare ştacheta. Asta ar însemna, din partea politicienilor, în primul rând, respectul lor faţã de un electorat aflat, şi el, într-o vizibilã evoluţie.
