îşi notează conştiincios nemulţumirile cetăţeneşti în emisiunea în care îl are ca invitat pe domnul acela înalt şi prezentabil, iar cearcănele de după ochelari te conving că nu doarme un ochi toată noaptea de grija canalizării de la capătul străzii tale. Stă încă într-un bloc vechi şi priveşte cu jind la apartamentele de lux care se ridică ţanţoşe peste tot în jurul său.
Alteori, îl ia în răspăr pe un domn, vremelnic locatar la Palatul Victoria, din postura perfect verticală a unui fost şef de vamă. Vorba îi este aspră şi calcă apăsat, iar privirea stridentă trece negreşit sticla până în casa ta, ca să te asigure că totul e sub control.
Deasupra ochilor se văd limpede broboanele de sudoare care trepidează în lumina blitzurilor. De la atâta muncă, desigur. Mâinile mari, ca două lopeţi, sunt obişnuite să apuce cu strângere fermă alte mâini fine, funcţionăreşti, dar ştiu şi să cutremure mesele dacă interesul public o cere.
în alte cazuri, alura sa de pirat îl ajută să bage spaima în oasele maidanezilor, dughenagiilor, oligarhilor, mogulilor, în ale “celor 322”. Doar nesăbuitele tonomate de presă îndrăznesc să-i prindă privirea chiorâşă, pe propriul risc, asigurat, prin mijloace specifice, la Felix Asig.
Ar face moarte de om ca să apere onoarea sa de familist, când puştoaica sa neastâmpărată calcă în străchini şi potera mediatică vrea să-i facă felul. E de-al nostru: ni-l putem imagina deopotrivă ciocnind cu prietenul său, Sarko – bling, bling –, cristalele de Murano pline cu şampanie scumpă sau cerând o cinzeacă de săniuţă, la şapte fără zece, în staţia de autobuz.
El e unul singur. E cel care a înţeles cel mai bine cum stau lucrurile când familia Electorescu, gătită de sărbătoare după slujba de duminică, îşi împătureşte buletinul de vot înainte de a-l lăsa să cadă, semeţ şi fără zgomot, în fanta urnei. El ştie că politica raţională şi eficientă este apă de ploaie dacă nu generează emoţii, sentimente, mituri, obsesii, entuziasme, fiori.
Este la curent cu faptul că cel care face tot ce trebuie făcut într-o comunitate nu mai are de ce să le mai ceară oamenilor încă o dată votul. Progresul unei administraţii poate fi un succes doar în măsura în care el, şi nimeni altul, ştie să explice că desăvârşirea izbânzii este imposibilă în absenţa sa.
Spre deosebire de anonimii cu care se trage de şireturi în aşa-zisa “lume politică”, el a înţeles că nici un succes nu i se datorează întru totul, iar cei care au pus umărul la reuşită trebuie să fie răsplătiţi pentru aportul lor, cu superioară milostenie şi cu măsură. în mod egal, nici un eşec nu li se datorează doar adversarilor, ci toţi ne subordonăm aceleiaşi vorbe cu valoare de adevăr absolut, după care nimeni nu e perfect.
Astfel, secretul succesului se traduce prin arta utilizării proporţiilor, a dozajului ideal între asumarea comună a victoriei şi blamarea ponderată a înfrângerii. Spre deosebire de liota de trepăduşi, el a înţeles că papagalii şi rataţii nu merită decât să care pompoanele respectabilelor majorete, la festinul său electoral.
Când se trage linia, constatăm că eficienţa în politică e un concept prăfuit şi marginal, iar succesul se joacă în alt plan. Iar Trasile Bloc este, cel puţin, un politician de succes.
