Neajunsul de a te fi născut …român

Pe timpul lui Ceauşescu, ascultând înfriguraţi vocea lui Neculai Constantin Munteanu, care spunea adesea despre Amnesty Internaţional şi despre gravele încălcări ale drepturilor omului în România totalitară. Acum, trecând prin atâtea guvernări, din 1989 încoace, am ajuns într-o situaţie incredibilă: preşedintele României ne vorbeşte, fără nici o tresărire pe faţă, că politicienii (şi, prin analogie, de ce nu, şi cetăţenii de rând!) suspectaţi de diverse încălcări ale legii, uneori ajunşi în situaţia de a fi cercetaţi doar datorită delaţiunilor, “trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia în faţa instanţelor de judecată”.

Deci după moartea lui Ceauşescu am ajuns ca ţară europeană, pe de o parte, să încurajăm turnătoria, de cele mai multe ori interesată (atât în lumea politică, cât şi în cea “civilă”), iar pe de alta, la însăşi abolirea “prezumţiei de nevinovăţie”.

De asemenea, după atâţia ani de palidă şi fragilă democraţie, am ajuns iarăşi în situaţia de a asista cum de la cel mai înalt nivel al conducerii ţării ni se spune cât de nocivă este presa, fiindcă, întâmplător, este singura care, în majoritatea ei, s-a convins de adevărata faţă a d-lui “locatar temporar al Cotroceniului”, care consideră că jurnalismul de bună-credinţă este doar cel care îl laudă pe d-sa.

în acelaşi sens, ni se sugerează că nici râsul nu mai este “de bună-credinţă”, mai ales când zâmbetele sunt generate de acţiunile şi faptele membrilor familiei Băsescu, evident, doar cei care au îmbrăţişat de bună voie cariera politică. Pesemne că preşedintele a uitat când, după alegerea sa în scaunul prezidenţial, a mulţumit presei! Câtă dreptate are Cioran: am fost iarăşi minţiţi de un politician, care are, asemeni lui Ceauşescu, tot atâta chemare spre politică precum acesta, dar, mai ales, tot atâta nevoie de un regim şi de o presă obedientă.

“Viitorul a fost întotdeauna atroce”: oare nu era o ţară întreagă “invitată” la spectacole sângeroase, în Piaţa Universităţii? “ …omul neputând să lupte împotriva nenorocirilor, decât agravându-le”: nu s-a împărţit, după ce Alianţa D.A. a pierdut alegerile, ţara în două? Nu încearcă, încă de atunci, această jumătate de ţară, al cărei preşedinte este d-l Băsescu, prin presa obedientă să ne convingă că d-l preşedinte este singurul politician “curat” din România, iar cealaltă jumătate, cu “tonomatele” ei, să deschidă ochii celor care îi ţin închişi şi nu văd că singurul scop al preşedintelui este şi a fost, întotdeauna, de pe vremea când era ministrul d-lui Iliescu, doar puterea şi înavuţirea, exact ca al majorităţii politicienilor din România?

Nu este aceasta o agravare a situaţiei, prin “otrăvirea” aerului respirat de toţi românii, prin chiar faptul că, privindu-l pe preşedintele României europene de azi, gândul te duce, fără ocolişuri, la Nicolae Ceauşescu? Şi cum să nu fie aşa, când “duşmanii” d-lui Băsescu încep să fie, asemeni epocii Pieţei Universităţii, jurnaliştii şi spiritele libere, care, în curând, vor fi ţintele armelor “neconvenţionale” ale acestuia?

 Pregătirea unei noi “mineriade” împotriva tuturor acelora care nu pot fi de acord cu apariţia în democraţie a stafiei totalitare pare să fie aproape. Demonizarea tuturor celor care nu-i ridică osanale celui mai omagiat preşedinte de la Ceauşescu încoace seamănă prea mult, pentru cei care au ochii deschişi, cu “celebrele” luări de poziţie ale “geniului” de la Scorniceşti împotriva Europei Libere şi “agenturilor”…

Probabil că asta e crucea noastră, şi va trebui, la fel ca pe vremea “împuşcatului”, să ne războim cu stafia totalitarismului, cel puţin o dată la trei-patru cicluri electorale; poate că asta e racila pe care trebuie s-o acceptăm, ca de fiecare dată când ţara naşte o sămânţă de dictator, o sută de minţi luminate să-i cânte, ruşinos, în strună, contribuind voluntar sau nu la revărsarea unui ocean de ură între cetăţenii aceluiaşi popor. Şi, poate că acesta este însuşi marele neajuns de a te fi născut român.