DISTRIBUIE
În anii ’90, în plină domnie a primului ţar etilic post-comunist din istoria Rusiei, Boris Nicolaevici Elţîn, avea o căutare grozavă prima producţie televizată de satiră politică de mare clasă. “Kuklî” (Păpuşile) îi spunea emisiunii – săptămânale – cu pricina.
A prins de la primele episoade. Toţi greii politicii apăreau sub forma unor păpuşi – e drept, manufacturate perfect, cu toate tuşele caricaturale necesare, dar fără nimic mai mult; adică fără gram de vulgaritate. Şi toate puneau la cale soarta patriei. Cum Elţîn era un ţar total imprevizibil – de fapt, singurul lucru previzibil era că schimba guvernele numai lunea dimineaţa, e drept, nimeni nu mai ştia în care luni a lunii ori a anului – emisiunea cu pricina avea şi un har aparte. Elţîn, păpuşa, printr-o ridicare de sprânceană cu care gratula vreun personaj din administraţie, îi semna surghiunul. Totul îngheţa, orice intrigă de pe coridoarele Kremlinului nu-şi mai avea sensul. Ţarul ştia tot şi mazilea tot. Asta în emisiunea – satiră.
Cu trecerea săptămânilor, “Kuklî” a devenit un reper de rating ce făcea să pălească de ciudă meciurile de fotbal ori de hochei. Şi, odată cu creşterea fără nici o noimă de marketing a audienţei emisiunii cu pricina, în Moscova s-a întâmplat ceva ciudat. A fost de ajuns ca de vreo două-trei ori băieţii sclipitori din spatele scenariului să nimerească, duminica – ziua în care se difuza satira – personajul mazilit lunea ce urma, că amestecul rusesc de pravoslavie, de introspecţie, de vodcă, de aproape un secol de socialism plus comunism şi de niciodată liberalism a conturat verdictul. “Kuklî” a depăşit circumscrierea umorului. Satira dădea sau era, mai degrabă, în percepţia multora, soluţia pentru guvernarea următoarei săptămâni: cine pe cine se va supăra, cine cu cine se va alia, şi, cel mai important, cine va cădea. Ciudăţenia a mers şi mai departe: dacă, în primele luni, după instaurarea percepţiei că în satira cu pricina nu se vorbeşte deageaba, a apărut frica celor din eşalonul al doilea, ca nu cumva să li se facă şi lor păpuşă şi să apară în emisiune. Nu caricaturizarea în sine conta. Ci cum se uita păpuşa lui Elţîn la păpuşa ta. Teama a fost depăşită repede de cei care fugeau nu de caricaturizarea proprie, ci de simpla apariţie, până s-a ajuns – deh, e Rusia – la reversul medaliei. Poveştile erau cu zeci de mii de dolari daţi “atenţie” pentru a ţi se face păpuşă. Nu erai în “Kuklî”, nu existai. Şi, nota bene, postul de televiziune aparţinea unor oligarhi potrivnici (atunci) Kremlinului (sic!).
Mai dăunăzi, capete luminate – cam în negru – dezbăteau problema unei emisiuni de nu mai ştiu ce Antenă, în care ceva animatori cu totul lipsiţi de har puneau ceva capete de personaje politice peste ceva desene în mişcare. Cert este că o emisiune de genul aceasta începea cu Băsescu şi Udrea pe post de Adam şi Eva, intriga fiind profundă: repoziţionarea frunzei lui “Adam” la văzul nurilor “Evei”. Nu m-a mai interesat emisiunea. Nu de vulgaritate ducem lipsă în politică. Şi nici de moralişti cu un par în fund. Ci de un soi de umor prevestitor pierdut…
P.S. Despre umorul personajelor clujene, în curând…
Cu trecerea săptămânilor, “Kuklî” a devenit un reper de rating ce făcea să pălească de ciudă meciurile de fotbal ori de hochei. Şi, odată cu creşterea fără nici o noimă de marketing a audienţei emisiunii cu pricina, în Moscova s-a întâmplat ceva ciudat. A fost de ajuns ca de vreo două-trei ori băieţii sclipitori din spatele scenariului să nimerească, duminica – ziua în care se difuza satira – personajul mazilit lunea ce urma, că amestecul rusesc de pravoslavie, de introspecţie, de vodcă, de aproape un secol de socialism plus comunism şi de niciodată liberalism a conturat verdictul. “Kuklî” a depăşit circumscrierea umorului. Satira dădea sau era, mai degrabă, în percepţia multora, soluţia pentru guvernarea următoarei săptămâni: cine pe cine se va supăra, cine cu cine se va alia, şi, cel mai important, cine va cădea. Ciudăţenia a mers şi mai departe: dacă, în primele luni, după instaurarea percepţiei că în satira cu pricina nu se vorbeşte deageaba, a apărut frica celor din eşalonul al doilea, ca nu cumva să li se facă şi lor păpuşă şi să apară în emisiune. Nu caricaturizarea în sine conta. Ci cum se uita păpuşa lui Elţîn la păpuşa ta. Teama a fost depăşită repede de cei care fugeau nu de caricaturizarea proprie, ci de simpla apariţie, până s-a ajuns – deh, e Rusia – la reversul medaliei. Poveştile erau cu zeci de mii de dolari daţi “atenţie” pentru a ţi se face păpuşă. Nu erai în “Kuklî”, nu existai. Şi, nota bene, postul de televiziune aparţinea unor oligarhi potrivnici (atunci) Kremlinului (sic!).
Mai dăunăzi, capete luminate – cam în negru – dezbăteau problema unei emisiuni de nu mai ştiu ce Antenă, în care ceva animatori cu totul lipsiţi de har puneau ceva capete de personaje politice peste ceva desene în mişcare. Cert este că o emisiune de genul aceasta începea cu Băsescu şi Udrea pe post de Adam şi Eva, intriga fiind profundă: repoziţionarea frunzei lui “Adam” la văzul nurilor “Evei”. Nu m-a mai interesat emisiunea. Nu de vulgaritate ducem lipsă în politică. Şi nici de moralişti cu un par în fund. Ci de un soi de umor prevestitor pierdut…
P.S. Despre umorul personajelor clujene, în curând…
DISTRIBUIE
Comenteaza
