O mie de ziare

O mie de ziare
Fraza nu a suscitat din partea asistenţei nici o reacţie de iritare sau de orgoliu, fapt care înseamnă că asistenţa era convinsă de adevărul spuselor lui Lazăr, şi, în plus, cu “marele învăţător” în frunte, erau conştienţi că vor trebui să facă ceva ca această situaţie să nu mai continue.

Acum patru ani, când împreună cu Rareş Bogdan şi Mihai Moga am hotărât să luăm franciza pentru “ZIUA” de Cluj, situaţia ziarelor “quality” la Cluj nu era una strălucită. începea să “prindă” şi în Ardeal moda jurnalelor “bulevardiere”, tabloide. Drept care ne-am propus ca în ziarul pe care îl vom lansa pe piaţă să respectăm această cerinţă a calităţii unui cotidian, adresat unui public serios şi inteligent.

 Iar dacă produsul nostru ar fi fost bun, asta însemna că am fi contribuit la mai buna înţelegere a vieţii de zi cu zi, într-un oraş mutilat de un primar pentru care urbea sa nu a fost decât posibilitatea de îmbogăţire a propriei familii.

Situaţiile descrise - păstrând, bineînţeles, proporţiile - se aseamănă mai ales prin evaluarea unei stări de fapt şi prin hotărârea de a schimba în bine cât mai mult din ceea ce vedeam şi nu ne mulţumea, atât pe noi, cât şi pe clujeni. Iar faptul că acum, după patru ani de existenţă şi după, iată, o mie de ziare tipărite de cea mai bună echipă din presa clujeană, ziarul ZIUA de Cluj este cel mai puternic cotidian din oraş - şi poate din Ardeal -, este mai mult decât o confirmare că ţelul nostru a fost atins.

Dacă ar fi să rememorez “reţeta” unui astfel de succes ea s-ar rezuma la doar un cuvânt: OAMENII. Căci tot ce am realizat în tot acest timp au făcut aceşti oameni care au gândit şi au scris deopotrivă fiecare titlu, fiecare articol, fiecare virgulă al acestui ziar. începând cu “pionierii” Călin Poenaru, Bianca Pădurean, Silvia Pugna, Camelia Romitan, Camelia Jula, Andrei Aroneţ, Liviu Scripcaru, Daniel Sârbu, Valentin Mălăescu, Eugen Olariu (care nu e fotograf de nunţi!), apoi continuând cu Alin Golban, Attila Biro, George Jiglău, “domnul angajat” – Mihai Prodan, Silviu Mănăstire, “aciduzzele” Cosmina Fernoagă şi Simo Silea, ambiţioasa “moldo” Mădălina Mocanu, “serioasele” Kristina Reştea şi Adina Florescu, dar şi “flegmaticii” sportivi Codin Samoilă, Alin Şutea, Alex Grecu, ziarul a început să capete un contur precis.

 încet, încet, profesionişti de genul lui Titus Crăciun, “bucureşteanul supărat pe capitală” Dan Tăpălagă şi Vasile Racoviţan au venit “ca turnaţi” în echipă şi au instituit în redacţie, uneori după “aspre” frământări, o dulce-amară disciplină, necesară oricărei redacţii cu pretenţii. “Tonul” a fost completat de nonconformistul Florin Otrocol şi de Tibi “Hoffa” Fărcaş, care a deschis pârtia celui de-al treilea val: Innes Radu, Vlad Alistar, Cosmin Sălăjan, Monica Neamţ (devenită din corector – redactor), Bianca Felseghi, Remus Muntean – excepţional artist foto, cu stagiu la “Bild zeitung”, Teodora Păcurar, oscilând literar între ziar, Daniil Harms şi Ex-somnia, familia Kudor, Veronica Moigrădan, Oana Popiţiu, Cristina Pîrvu. Poate, în grabă, să fi uitat pe cineva.

îmi cer scuze: dar am pentru toţi doar gânduri bune şi le doresc celor care între timp şi-au găsit alt loc “sub soare” să fie fericiţi şi pentru faptul că pentru un timp au fost în echipa celui mai “tare” ziar al Clujului. Noi, cei care am rămas, îi vom păstra, desigur, în inimile noastre ca pe adevăraţi colegi ce ne-au fost. Şi, dacă ZIUA de Cluj se află azi în frunte, acesta este şi meritul lor.

Dacă tot ne-am referit la OAMENI, se cade, de asemenea, să mulţumim cu acelaşi respect pe care ZIUA de Cluj l-a arătat cititorilor săi dintru început acestor oameni care au avut şi au încredere în ceea ce scriem noi. Acelora care de la început ne-au fost alături, cumpărând ziarul, comentând, trimiţându-ne sugestii sau critici, după caz, arătându-ne în cel mai sincer fel cu putinţă că ne-au acceptat ca un membru al familiilor lor. Şi fără de care ziarul acesta, pur şi simplu, n-ar fi putut exista.

Când un ziar are în spate o mie de ediţii tipărite, atât ziariştii care au scris, cât şi cititorii lui trebuie să se oprească pentru câteva minute şi să tragă o linie imaginară, ca sub o “socoteală”, exact ca Gheorghe Lazăr în 1819. Unde suntem? Cum au trecut anii aceştia? Iar dacă împreună, noi, ziariştii, şi Dvs., Cititorii, vom gândi corect, vom şti, cel puţin pentru alte O MIE de ZIARE de acum încolo, ce anume avem de făcut…

 

Comenteaza