America, Europa: interese şi atât…

Dar, cum era de aşteptat, mitul salvării României prin cel mai mare şi democratic popor al Lumii s-a stins, începând cu momentul când Revoluţia maghiară din 1956 a fost înfrântă.

A rămas doar prezenţa propagandei simbolice americane, jazz-ul, filmele şi jeans-ii Levi Strauss să mai “salveze” ce mai era de salvat la o naţiune care nu a avut decât doi-trei disidenţi adevăraţi şi tot atâţi adevăraţi oameni de cultură, singurii care mai încălzeau sufletele oamenilor, de la microfoanele pariziene ale Europei libere. în timpul scurs de atunci şi până în momentul de faţă s-au întâmplat multe.

Cortina de fier a căzut, România a ales să se alăture NATO, iar America a devenit “Licuriciul cel Mare”. Din 2004, deşi vizibil izolată pe plan european, România a intrat în proiectul unei “axe” aplaudate de cei câţiva intelectuali prezidenţiali cărora le place să li se spună “societatea civilă”, deşi Europa, ai cărei membri suntem ca ţară, nu a părut foarte entuziastă. Noi, oamenii care nu avem atâtea date despre “politica mare”, nu putem judeca decât după ce vedem.

Adică doi oameni aparţinând culturii naţionale care au fost, nu de multă vreme, ucişi de nişte americani, iar statul român, în genunchi, a asistat împreună cu toată ţara cum vinovaţii au fost “scoşi” hoţeşte din ţară şi trimişi urgent de Ambasada Americii în patrie, fără nici o problemă. Societatea civilă nu a schiţat nici un gest. Marilor moralişti ai naţiei li s-a părut, desigur, firesc să fim terfeliţi în felul acesta.

 Mai târziu, când ambasadorii americani au început să dea sfaturi politicienilor români pe un ton de ordin, la limita amestecului în politica internă, – lucru interzis, după câte ştiu eu, în uzanţele diplomatice -, am constatat din nou că “marile conştiinţe”, intelectualii, apărătorii binecunoscutei “dimocrăsi” au tăcut mâlc.

Acum, când recent un intelectual de credibilitatea şi prestigiul d-nei Chaterine Durandin a făcut aspre referiri la România, într-un interviu, aceeaşi societate civilă a preferat o linişte de mormânt. Ce spune distinsa doamnă, unul dintre cei mai credibili analişti ai României, autoarea mai multor cărţi despre ţara noastră, dar şi un reputat analist al CIA? Că înlocuirea lui Iliescu cu Traian Băsescu, politicianul susţinut de Statele Unite, s-a făcut “fără probleme”.

Că partidele, mişcările studenţeşti, grupurile de intelectuali s-au bazat pe sprijinul logistic şi financiar american. Că toţi cei din tabăra aceasta au la activ ba burse, ba lungi călătorii sau vizite în America, ba granturi de studii la universităţi din SUA. Că politica românească a “deschiderii” a înlesnit planul american de a construi o reţea de indivizi pe care s-o aibă la discreţie.

E bine? E rău? Nu ştim. Dar de ce se fereşte grupul de mari “conştiinţe” să “analizeze” alegaţiile acestei intelectuale, atât de apropiată, după cum se ştie, cercurilor intelectuale şi “elitelor” de la Bucureşti? Iarăşi nu ştim. Dar ştim că nu o putem, în nici un caz, compara pe d-na Durandin cu d-na Mungiu. Şi mai ştim că plătim, la ora actuală, cel mai mare preţ pe gazul rusesc dintre toate ţările din Europa.

 O Europă ai cărei membri de drept suntem. O Europă a dublului limbaj, în care noi trebuie să credem. O Europă care a stabilit acum treizeci de ani să respecte cu sfinţenie principiul inviolabilităţii frontierelor, care nu pot fi schimbate decât cu acordul ambelor părţi. Un principiu fundamental, de care s-a ales praful. Fiindcă în acest moment interesele mai multor state din bătrâna Europă coincid cu cele ale Albionului.

Şi atunci, ce ne rãmâne nouã, românilor, de fãcut? în cine sã mai avem încredere? Independenţa noului stat Kosovo a fãcut ca sã ne dãm mai bine seama cã nu va exista niciodatã “prietenia între popoare”, ci doar interesele celui mai puternic, faţã de care “principiile” sau soarta celorlalţi nu înseamnã nimic.

Zilele acestea am putut sã ne dãm seama mai bine ce fel de “prietenie” ne leagã pe noi, cetãţenii români, de politicienii maghiari, atât cei ai Uniunii Civice Maghiare, cât şi cei ai UDMR. Faptul cã d-l Traian Bãsescu, Parlamentul României şi majoritatea partidelor şi oamenilor politici ai ţãrii noastre nu recunosc independenţa Kosovo nu face altceva decât sã arate un normal interes faţã de integritatea ţãrii.

Cât despre obrãznicia declaraţiilor d-lui Marko Bela, respinse cu demnitate de cãtre preşedintele României, acest fapt nu poate fi calificat decât ca fiind înscris pe linia politicii anti-româneşti, pe care organizaţiile “politico-culturale” maghiare o practicã de ani şi ani.

Cum va reacţiona însã “societatea civilã” pro-americanã din România? O sã-l contrazicã pe d-l Bãsescu şi odatã cu d-sa o sã sfideze întreaga ţarã din dragoste pentru Unchiul Sam? Sau o sã tacã, aşa cum ne-am obişnuit deja, când, ca în cazul de faţã, a fi de o parte, într-o situaţie atât de delicatã, comportã un anume risc?