A citi – citire, în limba “europeană”

Am mai aflat, din acelaşi articol, care e diferenţa de mentalitate dintre “alte state europene, cum ar fi România, care a deschis 16 Institute Culturale în străinătate şi statul Suedez, care din economie (!), are o singură reprezentanţă culturală, la Paris”. Alegaţiile jurnalistului suedez lasă loc la cel puţin două întrebări de bun simţ.

Dacă suedezii fac economii la capitolul “şpriţuri culturale europene” înseamnă, pe de o parte, că nu au destui scriitori atât de importanţi pentru Marea Cultură Mondială, încât să fie absolut necesar să fie cunoscuţi pe mapamond sau să plătească traducerea lor în alte limbi, iar pe de alta, că Suedia nu are suficienţi bani pentru (cel puţin) 16 centre din marile capitale ale lumii, cu uriaşele cheltuieli pe care le presupun acestea, ca locaţii, la care se adaugă costurile manifestărilor care au loc acolo, delegaţiile, deconturile, mesele festive, etc.

De aici, gândul te duce automat la faptul că în viziunea Preşedinţiei României, Instituţia de care ţine în mod direct Institutul Cultural Român, s-a ajuns la extraordinara concluzie că ţara noastră este suficient de bogată – spre deosebire de Suedia - pentru a susţine financiar aceste “investiţii” şi că avem suficienţi scriitori “de Nobel” şi oameni de cultură a căror activitate “să constituie o platformă pentru dialog intercultural”, fără de care Europa, desigur, ar fi mult mai săracă.

Şi cum Mihai Eminescu este deja demon(et)izat, iată că Marea Cultură a Lumii se va putea bucura de profundul şi încărcatul de semnificaţii “Jurnal” al d-lui Cărtărescu, de amintirile de “disident” ale d-lui Theodor Baconski, când în şcoală “boicota îndoctrinarea marxist-leninistă prin chiuluri de protest, lecturi interzise sau eforturi personale de formare alternativă”- dar şi de “aventurile” d-sale de scriitor şi diplomat în jucuzzi-ul Ambasadei României de la Paris, sau ar putea “descifra” scrierea adulatorie românească din comunism, translatată în opera literară a dlui Traian Ungureanu.

Dacă în conducerea I.C.R. nu ar exista un scriitor şi un om de calitatea dlui Mircea Mihăieş, probabil că activitatea acestuia ar putea fi pusă la îndoială fără rezerve. Dar poate că îndoielile mele nu sunt relevante, şi poate că nu am căderea “culturală” să mă pronunţ asupra acestui subiect.

 Dar nu mă poate împiedica nimeni să întreb, ca orice om care nu a pierdut obiceiul cititului, de ce nu “ies” în Europa scriitori ca Ion Mureşan, Alexandru Vlad, Ovidiu Pecican, Ioan T. Morar, Robert Şerban, Dan Pavel, Dan Ioan Bogdan, Eugen Jitariuc, G.V. Precup şi mulţi alţii, pe care îi cunosc, şi spre care nu se revarsă interesul editurii “Humanitas”, sau vreo bursă care să-i ajute să scrie o carte.

Poate e din cauză că unii dintre ei trăiesc în “provincie”, într-o “decenţă” care s-ar putea numi mai degrabă altfel, mult prea departe de “atenţia” grupului celor care hotărăşte scriitorii de valoare, şi, mai ales, nu s-ar înregimenta de o parte sau alta, în politică, doar pentru a beneficia de o glorie literară, în acest fel câştigată. Chiar şi în cele 16 limbi europene în care avem, iată, acces.