Mă opresc astăzi, aici, asupra a trei opţiuni majore ale proiectului Legii învăţământului superior (2007), prezentat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, având în vedere urgenţele reformei sistemului universitar şi a universităţilor însele din România de astăzi, în continuare.
Sunt, de la început, cred eu, de corectat câteva “originalităţi” prea apăsate ale proiectului. De pildă, nu este realistă echivalarea tuturor unităţilor învăţământului superior cu universităţi (art. 1, corectura din art. 12 agravând echivalarea). Este, pe de altă parte, în proiect, necesar să se facă mai mult loc – pe fondul inevitabil al predominării tematicii administrării învăţământului superior – inovaţiei instituţionale (art. 7).
Nu stărui aici asupra importanţei cruciale, la noi, acum, a sprijinirii, prin mecanismele legii, a inovaţiei universitare şi a diversificării caracterului instituţiilor de învăţământ superior (luând în seamă chiar şi numai trendul european actual în aceste direcţii, fără să mai stăruim asupra evoluţiilor extraordinare care au loc la această oră în China, Japonia, SUA, Australia şi Africa de Sud); inovaţia şi diversificarea vor trebui accentuate.
Prima opţiune asupra căreia mă opresc se referă la reglementarea autonomiei universitare – problemă totdeauna complexă, în pofida tuturor aparenţelor.
Dupã paşii fãcuţi de România – începând cu proclamaţia din decembrie 1989, continuând cu Legea învãţãmântului (1995) şi cu amendãrile şi reglementãrile din 1999-2000 – proiectul Legii învãţãmântului superior (2007) face un radical pas înainte, trecând întreaga organizare lãuntricã a universitãţilor în seama autoorganizãrii reglate de Carta universitãţii respective (art. 9). Cu acest pas se duce pânã la capãt reaşezarea universitãţilor şi se deschide cu adevãrat un nou capitol în relaţia dintre autonomie şi rãspundere publicã.
O autonomie parohialã, fãrã rãspundere, este nonsens, dar rãspunderea devine efectivã numai sub condiţia autonomiei. Opţiunea proiectului este nu doar semnificativã, ci şi foarte importantã pentru a pune în mişcare în mod salutar rãspunderea pentru performanţe a universitãţilor româneşti.
A doua opţiune semnificativã pe care o evoc se referã la trecerea întregii proceduri de desemnare a profesorilor universitari (art. 20, art. 62) în seama universitãţilor însele – în fapt în seama comisiilor de concurs şi a senatelor (scoţând, altfel spus, din joc orice alte comisii de validare suprapuse universitãţilor).
Pasul este de salutat în efortul de debirocratizare a sistemului universitar, chiar dacã – trebuie menţionat – consacrarea, în baza legii, a nivelului republican şi treptat, european, al profesurii universitare va trebui asumatã undeva, în reglementãrile României (reducerea, altfel spus, a profesurii universitare la rangul funcţiilor dintr-o universitate ar fi plinã de riscuri, pentru un sistem, cum se observã deja în experienţa altor ţãri!).
Profesura universitarã nu are caracter excepţional, într-o societate modernã, doar prin aceea cã este mai rarã, ci datoritã faptului, adesea uitat, cã aceastã profesurã incumbã obligaţia operei ştiinţifice sau culturale şi, astfel, a reprezentãrii nivelului cel mai înalt al cunoaşterii şi culturii din momentul respectiv. Acest nivel poate fi cultivat, desigur, pânã la un punct, prin mecanismele “evaluãrii periodice” (art. 25); sã fim însã lucizi, evaluãrile din sistemul european al “asigurãrii calitãţii” sunt antidot la inevitabila masificare a învãţãmântului superior, dar nu ajung pentru a avea universitãţi competitive (dupã cum sistemul granturilor de cercetare este un pas înainte, dar nu este de ajuns pentru a putea vorbi, la propriu, de o politicã a cercetãrii şi de o dezvoltare competitivã a cercetãrii ştiinţifice).
A treia opţiune semnificativã este asumarea – în mai multe articole ale proiectului Legii învãţãmântului (art. 20, art. 47, art. 42) – a opţiunii favorabile deschiderii sistemului: faţã de angajarea cetãţenilor strãini în posturi universitare, faţã de practica internaţionalã a creditelor transferabile, faţã de abordãrile antreprenoriale din universitãţile de astãzi, faţã de o mobilitate amplificatã a personalului didactic.
Sunt, evident, paşi spre a racorda universitãţile din ţara noastrã la mişcarea universitãţilor din jur, care se cuvin salutaţi. Va fi indispensabilã, însã, pentru fructificarea acestor paşi de deschidere a sistemului, precizarea mai departe a finanţãrii prin “grantul de studiu” (art. 74), astfel încât criteriile de calitate a ofertei universitare sã prevaleze şi sã se creeze un acces ferit de corupere la fondurile publice de finanţare învãţãmântului superior (art. 73-82), care sã încurajeze şi sã sprijine studentul angajat în profesionalizare şi programul de pregãtire performant.
