Aceste câteva zile, din dorinta de a-l linsa pur si simplu pe d-l Orban, iar mai apoi pe tatãl fetitei presupuse accidentat` de masina ministrului, fiindcã acesta refuza sã le “facã jocul” dorit si sã-l incrimineze pe acesta, de parcã prezumtia de nevinovãtie nici mãcar n-a existat vreodatã, scot în evidentã aspecte cenusii din existenta unei bresle care pare cã în ultimii doi ani si-a pierdut complet setul de valori în care ar trebui sã creadã.
Profunda mea mirare constã, dealtfel, în pretentia acestor tinere hiene (cu toate cã mai toti se pretind ca apartinând societãtii civile!) de a lua locul procurorilor, sau în cazurile jurnalismului de opinie, al activistilor politici. Mãrturisesc cã în cei mai bine de treizeci de ani pe care i-am petrecut sub Ceausescu arareori mi-a fost dat sã vãd atât la securistii care m-au anchetat, cât si la activistii Partidului Comunist atâta dãruire.
“Abnegatie”, cum se spunea pe atunci. încep sã nu mai am nici o îndoialã cã dacã regimul dictatorului de la Scornicesti ar mai fi rezistat pânã acum, cea mai mare parte a “deontologilor” presei de azi ar fi fost printre cei mai evidentiati secretari de partid, securisti sau procurori comunisti. Iar cei mai talentati editorialisti de la “oficioase” i-ar fi “îngropat” cu succes pe Vadim, Pãunescu si alti lingãi trecuti acum de a doua tinerete.
Am citit azi undeva cã Stefan Bãnicã jr. ridicã sala în picioare cu o melodie ce are urmãtorul text: “Cei ce au un pix în mânã si complexe cât un car/Mâzgãlesc cu rãutate câte-o foaie de ziar/Neavând nici ABC-ul unei drepte meserii/Confundã presa cu wc-ul si ne împroascã zi de zi/”.
Pot sã înteleg, în general frustrãrile multor oameni: unii sunt grasi, altii, inculti, bâlbâiti sau cine mai stie cum. Pot întelege cã nu toti cei despre care scrii pot sã-ti fie simpatici. La o adicã, pot admite chiar si prostia. Dar ceea ce nu pot nicicum sã înteleg este rãutatea frustã, imbecilã, a unora.
Nu pot sã înteleg un om – mai ales dintre aceia care îsi spun jurnalisti -, care vrea si face tot ce poate sã distrugã un altul, pe care îl considerã, nu se stie de ce, dusman personal. Nici mãcar nu stiu dacã acei jurnalisti, care se mândresc cu glorioase fapte cum ar fi schimbarea unui ministru sau chiar a unui directoras din administratia publicã, au mai multã liniste, masa de Crãciun mai îmbelsugatã si mai multã dragoste din partea celor apropiati.
Poate cã au. Timpul va arãta câti din ei vor îmbãtrâni fericiti si respectati, chiar si când nu mai au pixul în mânã... Oricum, poate ar fi bine, acum, în ajun de Sfinte sãrbãtori, sã ne punem si noi, jurnalistii, urmãtoarea întrebare: “Oare de ce se ridicã, totusi, sãlile în picioare, extaziate, la cântecul/textul lui Bãnicã?”
