Astfel, d-sa, asemeni unor jurnalişti – nu mai mult de numărul degetelor unei mâini, care au clamat în van până acum aceleaşi lucruri -, a identificat “răul cel mare”: criza morală profundă, care marchează societatea românească. Identificarea “sediului” acesteia în chiar societatea civilă şi elitele intelectuale l-a determinat pe ex-preşedintele Constantinescu să anunţe lansarea, în ianuarie, a “Forumului Academic Român”, organizaţie care va avea misiunea elaborării unui nou proiect politic pentru România europeană.
Deşi pare a fi găsit rezolvarea problemei esenţiale a însăşi devenirii ţării, d-l Constantinescu pare că se află sub zodia “crucii insuccesului”, care l-a urmărit permanent, încă din vremea când se afla la Cotroceni. Deşi a identificat limpede şi a criticat susţinerea acordată de SAR (Societatea Academică Română, condusă de d-na Mungiu) şi GDS (Grupul de Dialog Social din jurul revistei “22”) proiectului politic al “răului cel mai mic”, reproşându-le acestor intelectuali că au acceptat ca proiectul anticomunist şi antisecurist să fie confiscat de o persoană care a aparţinut fostei nomenclaturi comuniste, d-sa a făcut apel, pentru constituirea acestui nou forum, doar la personalităţi ale Academiei Române, în viziunea d-sale singurii care pot să redefinească valorile societăţii civile, să ajute la construirea imaginii corecte a instituţiilor româneşti şi la identificarea unor noi lideri politici.
Or dacă se limitează la academicieni, oricât prestigiu ar avea aceştia, proiectul d-sale, va fi, aşa cum a fost şi propria-i preşedinţie, o (altă) acţiune bazată pe principii corecte, dar care va eşua la fel de lamentabil. Această “limită” impusă de d-sa va îndepărta şi mai mult de scena publică miile de intelectuali care astăzi sunt intenţionat ignoraţi de către “societatea civilă vocală” reprezentată în marea ei parte de indivizi cuprinşi într-un grup închis, prinşi într-o reţea de valori şi relaţii sociale – după cum spunea S.A. Matei -, care le dau identitate prin raportare la un grup de prieteni, maeştri, idei şi valori fixe, recunoscute, după cum se vede, de un anume politician şi grupul său, care îi ajută să-şi facă un drum în societate.
Cu siguranţă că în marile oraşe ale României sunt mii de intelectuali, care refuză să facă reverenţă atât grupurilor de influenţă intelectuale (care au devenit, cu ajutorul micului ecran un fel de depozitari ai adevărului absolut, judecători supremi ai naţiei şi mari conştiinţe ale neamului), dar şi “demiurgului” politic al momentului, şi care cu siguranţă că au multe de spus dacă li s-ar crea posibilitatea ca vocea lor să se audă.
Iar exceptarea lor de la un asemenea proiect va însemna, cu siguranţă compromiterea unui proiect vital pentru România de azi, proiect care priveşte atât Academia Română, cât şi întreaga intelectualitate: plecând de la marile oraşe, până la învăţătorul din ultimul sat neelectrificat. Intelectualitate ţinută din 1990 într-o cumplită stare de amuţire, fie din lipsa de viziune generală a societăţii, fie din excesul de zel şi de volum al “grupurilor de prestigiu” care monopolizează viaţa publică.
