Malpraxisul în medicinã şi în politicã

“Cazul Sebastian Lungu” este simptomatic pentru respectul “de doi bani” de care beneficiazã un pacient obişnuit în spitalele din România, dar şi un cetãţean obişnuit în democraţia autohtonã. Dacã nu dai “şpagã”, în multe maternitãţi din ţara asta poţi sã fii complet ignorat, ceea ce poate sã creeze situaţii tragice pentru viaţa mamei şi a copilului.

La fel se întâmplã şi dacã (Doamne fereşte!) te internezi cu o afecţiune uşoarã, mai gravã sau foarte gravã. Pentru anumiţi medici, “jurãmântul lui Hippocrate” este o amintire confuzã de la terminarea facultãţii. Lucrurile merg bine doar acolo unde managerii sau doctorii de prestigiu le impun celorlalţi un comportament corect sau în oazele de medicinã privatizatã, unde plãteşti şi nu ai probleme.

 Din pãcate, lucrurile merg prost şi datoritã unei solidaritãţi de breaslã prost înţeleasã, dar şi datoritã protecţiei politice de care se bucurã unii. Au ajuns şi în Parlamentul României sau în diferite guverne medici care îşi folosesc poziţia nu pentru a îmbunãtãţi sistemul de îngrijire a sãnãtãţii, ci pentru a proteja interesele unei caste şi ale unor grupuri de interese. Din cauza excesului de bun simţ, dar şi a ignoranţei, mulţi cetãţeni acceptã pasivi bãtaia de joc din anumite spitale.

Uneori, grupuri de cetãţeni ultragiaţi cad pradã furiei şi atacã în grup, fãrã sã mai facã diferenţa între indivizii cu motivaţii diferite din acelaşi sistem. Chiar dacã asemenea cazuri sunt reprobabile, poţi înţelege de unde provine frustrarea. Oricum, lipsa de interes pentru interesele pacientului este unul dintre subcapitolele politicii fãcute în dezinteresul public.

Nu este normal ca sã beneficiezi de atenţie din partea medicilor doar dacã ai “pile”, eşti VIP sau dai bani în stânga şi în dreapta. O parte importantã dintre angajaţii din serviciile publice de sãnãtate (medici, asistenţi, moaşe, femei de serviciu, etc.) nu sunt suficient de conştienţi cã sunt plãtiţi de la bugetul statului, adicã tot din taxele noastre.

 Autoritãţile care au în subordine sistemul de sãnãtate (Guvernul, ministerul de resort, autoritãţile locale) ar trebui sã promoveze o politicã de conştientizare a publicului şi a personalului sanitar cu privire la drepturile şi obligaţiile fiecãrei pãrţi.

 Deşi sãnãtatea cetãţenilor este un domeniu mult mai important decât multe altele, nu prea am vãzut activitatea societãţii civile, a asociaţiilor religioase, de binefacere, a organizaţiilor neguvernamentale. Oamenii se pot proteja împotriva abuzurilor, neglijenţei, indiferenţei, corupţiei din sistemul de sãnãtate doar dacã ştiu sã îşi apere singuri interesele, viaţa şi sãnãtatea lor şi a propriilor familii.

Cu toate cã medicina nu este o profesie intelectualã, cu excepţia celor care fac cercetare şi descoperã noi metode de tratare a bolilor, maladiilor, viruşilor, ci doar una de prestãri de servicii, anumiţi medici se comportã de parcã ar fi nişte mari intelectuali ori profeţi.

îEi nu înţeleg cã sunt nişte simpli prestatori de servicii, nişte “tehnicieni”, care nu sunt cu nimic superiori unor depanatori de computere sau unor mecanici auto. Iar ca statut social, ei trebuie sã înţeleagã cã sunt tot un fel de funcţionari publici, cã trebuie sã serveascã interesul public şi interesul cetãţeanului.

Iar locul “profesioniştilor” din spitalele de stat care nu opereazã decât în schimbul unor “taxe” percepute ilegal este fie în clinici private, unde taxa este clar reglementatã, ori în tribunal, ca sã dea seamã. Nu existã nici o problemã cu oamenii care – în semn de recunoştinţã faţã de îngrijirea sãnãtãţii sau chiar salvarea unei vieţi – vor sã dea ceva medicilor. Problema este cu acei medici care pretind taxe ilegale din partea pacienţilor, în condiţiile în care mulţi nu îşi pot permite sã achite sumele enorme care li se pretind.

Sunt şi multe excepţii, dar sunt excepţii de la regulile informale strâmbe din sistemul de îngrijire a sãnãtãţii. Este un mare risc însã când te îmbolnãveşti, pentru cã nu ştii dinainte dacã ajungi la excepţii sau la “rechinii” din sistem. Din pãcate pentru cei care abuzeazã de sistem şi din fericire pentru pacienţii obişnuiţi, fãrã pile şi fãrã avere, prin integrarea europeanã se vor diminua serios neregulile din sistem.

 Legislaţia europeanã de îngrijire a sãnãtãţii, dar mai ales mentalitãţile şi practicile occidentale vor afecta profund bizantinismul de mahala din sistemul de sãnãtate. Iar presa a jucat şi joacã un rol important pentru denunţarea imposturii, corupţiei şi malpraxisului. Trebuie sã fim optimişti, dar fãrã sã uitãm de realism şi de realitate.

Trista realitate este a cazului copilului cu grave handicapuri, care a şocat opinia publicã. Mai existã şi alte cazuri asemãnãtoare, dar mulţi pãrinţi nu au curajul sã înfrunte sistemul, sã porneascã un rãzboi împotriva celor care prin indolenţa, dezumanizarea şi mercantilismul lor permit sã se întâmple în spitale asemenea tragedii.

Iar malpraxisul nu este doar din cauza managementului spitalelor, ci şi din cauza indolenţei din sistemul politic, care nu şi-a asumat riguros responsabilitãţile politicii publice de îngrijire a sãnãtãţii şi de control al practicilor din domeniu