Poruncile analistului: nu generaliza!

Mi-a atras atenţia un articol postat de Claudiu Săftoiu pe Hotnews.ro, intitulat “Şapte păcate capitale comune.” Demisionat de la conducerea Serviciului de Informaţii Externe, după ce fusese trimis acolo de către preşedintele Băsescu, de la Palatul Cotroceni, unde funcţionase drept consilier, Săftoiu a revenit la vechea sa meserie.

 De altfel, într-un interviu acordat recent de Băsescu, acesta îşi caracteriza fostul consilier drept “bun ziarist”. Ziaristul Săftoiu susţine că a descoperit care sunt “păcatele capitale comune” ale “omului politic român” şi ale “cetăţeanului român”, iar ele sunt în număr de 7: flecar, băgăreţ, fudul, duplicitar, autist (politic şi social), radicalizat, băşcălios. Trecând peste confuzia dintre “păcate” şi “defecte” sau caracteristici, nu există nici o bază empirică pentru a face asemenea generalizări.

Trebuie să recunoaştem că există o doză de adevăr în respectivul text. Dar dacă ar exista numai un politician sau un cetăţean căruia nu i se potrivesc respectivele “păcate,” atunci afirmaţia nu se susţine. De pildă, sunt anumiţi politicieni flecari, după cum sunt şi anumiţi cetăţeni flecari.

 Dacă s-ar face o statistică (relativă), am putea să spunem că 10-15%, poate 20% dintre politicieni şi cetăţeni ar fi “flecari,” deşi simpla accepţie din dicţionar nu poate servi pentru operaţionalizarea conceptelor dintr-o cercetare sociologică. Dar ca să sari de la un procent redus la o observaţie care îi priveşte pe toţi cetăţenii acestei ţări şi pe toţi politicienii ei – aceasta se numeşte inducţie nepermisă, adică o inducţie generalizată fără nici un fel de bază ştiinţifică.

Este un fel de a flecări despre oameni. A spune însă despre toţi cetăţenii şi despre toţi politicieni că aparţin categoriei “autist (social şi politic)”, care nici măcar nu este definită, chiar că este o generalizare fără temei. Să presupunem însă că 2-3 % dintre cetăţeni şi politicieni intră în această categorie.

De unde ştim că cele două universuri de discurs se intersectează? Cu alte cuvinte, de unde ştim că autiştii sunt şi flecari? Şi invers? Iar dacă procedăm la fel cu fiecare categorie în parte, este imposibil să găsim în realitate măcare câţiva “cetăţeni” şi câţiva “politicieni” care să întrunească toate aceste “păcate”.

Nu îmi dau seama dacă afirmaţiile lui Săftoiu sunt autoreflexive. Adică, se referă şi la el? Ori probabil că un om atât de perceptiv şi profund, cu un asemenea simţ de observaţie şi cu discernământul de care dă dovadă când scrie asemenea texte, este exclus automat din descrierea cu caracter universal. Sau dacă tot a găsit paradigma universală a politicianului român şi a cetăţeanului român, se aplică ea la fel de bine şi politicianului şi cetăţeanului din vârful ierarhiei? Mă refer la Traian Băsescu, desigur.

îi invit pe cititori să verifice. Dar dacă ar fi aşa, ar fi o tragedie.

Au fost mulţi psihologi, filosofi, sociologi, politologi, istorici, oameni de stat, scriitori care au încercat în ultimele două secole să scrie lucruri inteligente despre calităţile şi defectele naţiunii noastre. Poate că înainte ca Săftoiu să se fi aventurat în textul său, ar fi trebuit să consulte bibliografia scrisă de oamenii cu mai multă ştiinţă de carte.

 De pildă, antologia în patru volume “Dreptul la memorie”, realizată de Iordan Chimet şi publicată la Editura Dacia, din Cluj. După ce o va fi citit, va observa (poate) că nu prea “se bate” cu ceea ce au scris ceilalţi, deşi între textele celorlalţi sunt anumite teme comune şi similitudini. Oare de ce? îl las să găsească singur răspunsul.

Fiecare politician şi cetăţean din această ţară are anumite defecte şi anumite calităţi. Cu certitudine, sunt mai multe de şapte şi sunt altele decât cele enumerate de Săftoiu. Pentru că fiecare politician şi fiecare cetăţean este un individ. Ba chiar o persoană. Iar calităţile şi defectele sale sunt unice. Şi extrem de nuanţate. Dacă un scriitor de talent sau un fin psiholog sau un analist perceptiv i-ar descrie, ei şi-ar recunoaşte portretul.

 Dar nu cred că există fie şi unul singur (politician sau cetăţean) care să se regăsească în portretul de mai sus, cu toate cele 7 “păcate” în una şi aceeaşi persoană. Inutilitatea unor texte de acest tip este flagrantă.

Săftoiu promite că revine săptămâna viitoare cu cele şapte “virtuţi” capitale ale politicianului şi cetăţeanului român. Chiar înainte de a citi textul şi indiferent de ce va conţine, pot să pariez că va fi de aceeaşi calitate epistemologică cu primul text. Mărturisesc că textul la care m-am referit aici mi-a fost semnalat de nişte studenţi de la ştiinţe politice, care se amuzau copios descriindu-se unul pe celălalt în termenii articolului.

Ei spuneau că Săftoiu s-o fi inspirat din textele lui Paulo Coelho despre cele “şapte vicii” şi cele “şapte virtuţi” capitale ale oamenilor. Nu cred că poate fi la mijloc o asemenea confuzie culturală. Confuzia provine din capul autorului. Şi nu mi-ar păsa dacă nu m-aş gândi că un om care face asemenea erori “analitice” a putut fi în fruntea celui mai prestigios serviciu de informaţii al României ori alături de preşedintele Băsescu, cu sfaturi.

Dar poate că Săftoiu a vrut să facă o glumă sau să fie interesant. Iar noi nu avem simţul umorului şi nici nu vrem să recunoaştem cât de interesanţi sunt unii dintre concetăţenii noştri. Avem şi noi păcatele noastre...