Acestea constau în câteva presupuse mailuri personale ale şefului de catedră de la Jurnalism din UBB, Ilie Rad, schimbate cu colegi de catedră, cu purtătoarea de cuvânt a Universităţii, Cristina Nistor, şi cu decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Cătălin Baba.
Cât mai este disponibil, accesaţi-le de curiozitate la www.scanteia.wordpress.com, cu circumspecţie şi nivelul de prezumţie de (ne-)vinovăţie pe care doriţi să vi-l asumaţi. în calitate de fost student al secţiei şi persoană care îi cunoaşte personal pe mulţi dintre cei care scriu şi despre care sunt scrise textele, aş tinde să presupun că mailurile pot fi veritabile.
între cazul Remeş şi cazul Rad se poate forţa o comparaţie, cel puţin de dragul analizei. Urmărind materialul prezentat la TVR, oricine a putut avea acces la informaţii cert veritabile, care dezvăluie în premieră cât de tare pute a borhot de prună Armani-ul fostului ministru al Agriculturii.
Cui îi pasă de provenienţa filmuleţului, câtă vreme efectul a fost prima developare a unui fenomen generalizat de corupţie, notoriu în esenţă, dar imposibil de demonstrat în manieră obiectivă? Mutatis mutandi, aparenţa excelenţei universitare a d-lui Rad şi a unora dintre interlocutori se dezvăluie a fi o crustă poleită care ascunde găunoşenia unor impostori.
Pot depune mărturie în acest sens generaţii întregi de studenţi care protestau, mai mult sau mai puţin în tăcere, la adresa cursurilor Domniei Sale, repetate de câteva ori de-a lungul anilor, strălucitoare prin platitudine şi irelevanţă. Diferenţa dintre speţe apare, eventual, în detalii : până la urmă, apariţia mailurilor personale pe un blog anonim presupune în spate violarea secretului corespondenţei, ceea ce este o faptă penală, comisă, ce-i drept, cu o doză mare de candoare.
Marele câştig al ambelor situaţii este acela că buboiul a copt şi a plesnit, iar iţele încurcate pot fi descâlcite mai uşor, în spaţiul public. Transparenţa este marele duşman al corupţiei şi imposturii, tocmai de aici provenind rolul şi (poate prea arareori) meritul presei. Facultatea care îşi asumă pregătirea pentru carieră a profesioniştilor din presă a ascuns ani la rând gunoaie sub preş, iar asumarea unui discurs public de demascare a incompetenţei a fost plătită cu vârf şi-ndesat, în prag de absolvire, de o mână de studenţi revoltaţi.
Până la urmă, absolvenţii care au reuşit să facă o carieră în presă sunt cu atât mai admirabili cu cât zestrea lor profesională cuprindea o doză infimă de experienţă şi informaţii utile în meserie, în schimb una imensă de frustrare şi amărăciune.
Rând pe rând, personalităţile secţiei de jurnalism au fost înlocuite cu personulităţi.
Tudor Vlad, Doru Pop, Miruna Runcan, Ruxandra Cesereanu au fost îndepărtate prin mecanisme parţial devoalate în presupusele mailuri. De aceste acţiuni nu au fost străini, la acea vreme, nici capii universităţii, nici cei ai facultăţii, iar uneori situaţiile frizau lupta pentru putere într-un clan mafiot deranjat în exercitarea discreţionară a puterii imense acumulate în timp.
Mircea Miclea prefaţa inspirat scandalul «Scânteia» cu un articol în Foaia Transilvană despre baronii universitari, sintagmă lansată pe vremea când tocmai părăsea postul de la Ministerul Educaţiei. Trimiterea către conducerea formală şi informală a UBB este cât se poate de clară: «Dacă primul mandat se apropie de sfârşit, şi-l pregăteşte cu orice preţ pe al doilea.
Dacă nu mai poate fi Rector, îşi inventează o funcţie de Preşedinte de universitate.» Arhitectura puterii într-o instituţie condusă de baronul universitar se construieşte, în punctele sale cheie, pe seama «complicităţii şi jocurilor de culise care devin monedă curentă; orice diferenţă înseamnă, pentru ei, o ameninţare care trebuie anihilată.»
Ţuţerilor şi delatorilor de la catedră li se scot posturi la concurs, sub ochii uimiţi ai colegilor de catedră şi ai studenţilor, în timp ce profesorii de calitate sunt daţi afară pe uşa din dos, dacă au avut proasta inspiraţie să nu plece singuri.
Refrenul favorit al baronetului – «Am cap de calculator, număr banii foarte-uşor». Simultan, studenţii valuri-valuri se calcă în picioare pe culoarele facultăţilor, alergând spre cursuri citite de pe foi îngălbenite, în efluvii incoercibile de truisme sau non-sensuri.
Meritul cazurilor “Remeş” şi “Scânteia” arată breşele unor sisteme care păreau până acum inexpugnabile. Urmarea ambelor situaţii ar trebui să fie simplă, inspirată tocmai dintr-un mail atribuit d-lui Ilie Rad:
1. Nimeni nu e de neînlocuit.
2. înlocuitorii pot fi adesea mai buni decât cei înlocuiţi. Stimaţi baroni, onoraţi yesman-i, doriţi exemple?
