Chiar dacă n-aş avea timpul să scriu o asemenea carte voluminoasă, tot aş fi tentat să-i scriu concluziile sau postfaţa ori introducerea. Mă voi referi în acest text doar la trădătorii cei mai vizibili din politica actuală. Viaţa politică a celui mai influent lider postcomunist, şi l-am numit aici pe Ion Iliescu, a fost presărată de trădări.
De altfel, el este un simbol al continuităţii politice între comunism şi postcomunism. L-a trădat pe Ceauşescu. Am putea să spunem că şi-a trădat ţara, din moment ce a conspirat cu Gorbaciov şi cu sovieticii ca să-l dea jos pe Ceauşescu, dar întrebarea legitimă care se naşte este dacă se putea naţiunea noastră elibera în acel moment fără acea trădare.
Dacă se adeveresc speculaţiile cu “cine a tras în noi/ după 22?”, Iliescu i-a trădat şi pe revoluţionari. A trădat de mai multe ori democraţia. Cele mai flagrante trădări au fost când i-a chemat la Bucureşti pe mineri, ca să ne bată. Acum, liderul PSD Mircea Geoană îl acuză pe Iliescu că şi-a trădat propriul partid, la votul din Parlament pentru moţiunea de cenzură. A fost o trădare, precum celelalte? Sau altceva?
Sînt mai multe motive pentru a afirma că de data aceasta Iliescu nu a trădat. Cum se întîmplă la noi, unde orice naş îşi are naşul, tot aşa orice trădător îşi are propriul trădător. Farsa politică cea mai spectaculoasă care i s-a jucat lui Iliescu în propriul partid a fost legată de trădarea sa la Congresul care l-a ales pe Geoană în fruntea partidului de către mulţi dintre oamenii pe care el i-a creat în PSD sau de către oamenii aduşi de politicienii creaţi de către Iliescu.
De atunci încoace, de cîte ori poate Iliescu îi plăteşte poliţele lui Geoană. Iliescu s-a mai răzbunat pe cineva, pe Băsescu, succesorul său. Deşi Băsescu şi susţinătorii săi cred că actualul preşedinte al României este foarte puternic, Iliescu a vrut să-i demonstreze acestuia că nu controlează şi nu va controla niciodată România aşa cum a controlat-o el.
Nu a fost trădare, ci o demonstraţie pe care Iliescu le-a făcut-o mai tinerilor Băsescu şi Geoană – niciunul dintre voi nu este atît de puternic precum îşi închipuie. Şi ce trădare a fost, din moment ce Iliescu s-a arătat pe faţă împotriva moţiunii de cenzură? Răzbunătorul Iliescu ar merge pînă în pînzele albe – de pildă, nu ar ezita să facă o înţelegere cu Putin împotriva celor care ne conduc acum, dar e prea tîrziu, pentru că România e membră NATO şi UE.
Spuneam că Iliescu îi plăteşte lui Geoană poliţele, iar el nu se va linişti pînă cînd Geoană nu va mai fi preşedintele PSD sau pînă cînd Iliescu va fi chemat pe tărîmul de unde nu se mai întoarce nimeni. Să vedem ce va veni mai repede, înlocuirea lui Geoană din fruntea PSD sau decesul lui Iliescu! Soarta PSD depinde în mare măsură de cine va fi îngropat mai devreme.
Este o realitate macabră, dar dacă ne întoarcem la cealaltă realitate macabră, care este politica românească, viitorul nostru depinde de cine îl va îngropa mai repede pe celălat – clasa politică va îngropa naţiunea sau viceversa.
Principalele partide politice parlamentare şi-au trădat de cîteva ori electoratul în ultimii trei ani. Cea mai importantă trădare a fost a partidelor componente ale Alianţei DA, PNL şi PD. Deşi ADA a fost înfiinţată pentru a lupta împotriva lui Iliescu şi a PSD-ului, atît PNL, cît şi PD şi-au trădat electoratul în momentul în care au intrat în combinaţii cu partidul lui Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Geoană.
Diferenţa dintre PNL şi PD este că primii au făcut o înţelegere publică cu pesediştii, în vreme ce ultimii s-au înţeles pe ascuns. Este un regres, pentru că pe vremea Convenţiei Democratice nu a existat nici o înţelegere de acest tip între vreunul dintre partidele coaliţiei de atunci şi partidul lui Iliescu.
După atîtea trădări, mai există şi „trădările” închipuite. Cele două partide desprinse din FSN – PSD şi PD – sînt încă măcinate de nostalgia unanimităţii. Faptul că ele îşi pedepsesc pe unii dintre cei care s-au abătut de la linia de vot sau politică stabilită „la centru,” ne indică cît de antidemocratice sînt respectivele partide.
într-un fel, procedurile lor nu trebuie să ne mire, din moment ce toţi parlamentarii acestor partide au fost aleşi „pe listă.” Dacă se va trece la votul uninominal, nimeni nu va putea fi acuzat de „trădare” dacă votează în conformitate cu propria conştiinţă, cu interesele alegătorilor săi din circumscripţia unde a fost votat.
Dar atunci va trebui şi ca votul să fie deschis, nu „la vedere” cum practică acum unele partide. Vot deschis, cum este şi în United States Congress, unde alegătorii ştiu exact cum a votat fiecare senator şi „representative” pe fiecare lege, dar unde nici Partidul Republican, nici Partidul Democrat nu îndrăznesc să-şi numească proprii parlamentari drept „trădători.”
în concluzie, deşi trădarea a jucat un rol de seamă în istoria noastră, faptul că partidele se joacă acum cu acest termen şi cu această acuzaţie nu face decît să ne arate gradul redus de democratizare a acestor partide.
Cînd fiecare senator şi deputat vor vota în conformitate cu mandatul primit de la proprii votanţi şi în conformitate cu propria conştiinţă, iar asta îi va face răspunzători în faţa propriilor alegători, nu în faţa propriilor partide, unde totul se hotărăşte de către personaje precum Geoană sau Băsescu, vom fi făcut un pas înainte. La revedere, pînă la următorul val de trădări sau „trădări”.
