Şi, când acest “instrument” - despre care se spune că ar fi ghidonat de la Cotroceni şi că ar funcţiona, dacă nu la ordin, atunci măcar defectuos - va reuşi să compromită ideea de Justiţie, credeţi că mai are importanţă cine guvernează? Ce sens ar mai avea una din soluţiile pe care le votează Parlamentul “pentru binele naţiei”, în momentul în care personajele politice de pe prima scenă a ţării, odată cu trecerea timpului, sunt din ce în ce mai sinistre, iar conducerea partidelor, în ansamblul lor, este din ce în ce mai dictatorială şi mai atentă la păstrarea sau obţinerea de privilegii doar pentru ei şi grupul lor de susţinători?
Ce rost ar mai avea să ne emoţionăm dacă va cădea sau nu guvernul, când ca ţară nu mai însemnăm în Europa mai nimic? E deajuns să observăm că relaţiile noastre cu celelalte ţări ale Europei sunt, dacă nu inexistente, atunci cel mult reci. Şi dacă n-ar decurge din faptul că suntem membri ai UE, cu siguranţă că n-am vedea picior de occidental făcând vreo vizită oficială în România.
Ce diferenţă va fi între guvernul care este acum în funcţie şi cel care va fi, decât faptul că se va constata un mai puternic aer de dictatură, impus de la Cotroceni? Va fi mai mulţumită România pentru faptul că d-l Băsescu va putea conduce direct guvernul? Vor fi mai fericiţi românii sub o guvernare în care d-l preşedinte va fi şi premier, şi procuror general?
Cu certitudine, românilor scârbiţi nu le mai pasă de aceşti politicieni pe care îi cunosc de mai bine de zece ani. Şi, după cum se vede, o parte din cei care s-au săturat să tot aştepte câte o generaţie de politicieni, care “întâmplător” seamănă ca picăturile de apă cu cei hârşiţi în dedesubturile acestei meserii extrem de bănoase, au rezolvat problema pe cont propriu: mulţi dintre cetăţeni sunt deja plecaţi din ţară şi e destul de greu de crezut că se vor întoarce curând.
Iar cei care au rămas, pentru că nu-i lasă sufletul să se despartă de cei dragi şi de meleagurile natale, vor trăi mai departe cu privirile în ceaţă, privind spre aceiaşi politicieni dintotdeauna, care dintru începuturile politicii româneşti post decembriste, neprecupeţind nici un efort, luptă şi iar luptă “pentru binele poporului”.
Poate ceva mai speriaţi, de când văd că pot fi “ridicaţi” de pe stradă şi duşi la anchetă fără a avea vreo vină, dar iremediabil fericiţi că la aproape optsprezece ani de la căderea regimului comunist al lui Ceauşescu au ajuns la fel de batjocoriţi, într-o democraţie în care nimeni nu mai înţelege decât că marile bătălii politice se dau doar pentru resurse şi pentru ciolan, într-o cumplită deriziune faţă de orice elementară regulă, nu a politicii sau a democraţiei, ci a unui elementar bun simţ.
Iar dacă, totuşi, acest rezultat va conta, atunci el va conta numai pentru cei care se luptă până la ultima picătură de sânge pentru accesul în funcţii – nu de răspundere, ci mai ales de decizie. Pentru aceşti oameni care îşi doresc mai mult ca orice să conducă – nu ţara, ci familiile şi clanurile spre bunăstare şi îmbogăţire.
Pentru aceşti indivizi care vor să conducă - nu justiţia, ci un grup de oameni de care să se folosească în războiul lor cu ceilalţi. Pentru aceşti domni minunaţi care vorbesc atât de frumos în Parlament şi care în curând vor rămâne să stingă luminile în România.
