1.000 de zile de haos şi 18 ani de balamuc

Adicã, într-o rânã. Regimul comunist totalitar a trecut, dar toţi bolovanii politici formaţi pe vremea comunismului au rãmas.

Cum sã meargã bine România, când am avut parte de-un preşedinte nomenclaturist, de unul mediocru şi de altul colaborator al Securitãţii? Cum sã meargã bine în România, cînd în marile afaceri de corupţie au ajuns sã-şi dea mâna majoritarii români cu minoritarii unguri? Halal reconciliere.

Nu existã ţarã democraticã din aceastã lume în care ministrul Justiţiei (culmea, un tânãr, reprezentant al generaţiei formate în postcomunism!) sã fie urmãrit penal de cãtre procuraturã! Iar tocmai când principalul partid de opoziţie se pregãtea sã depunã o moţiune de cenzurã împotriva Guvernului, Senatul a respins ordonanţele de urgenţã pentru restructurarea Guvernului şi a aparatului de lucru al Cabinetului.

Nimeni nu ştie cu siguranţã ce va fi peste trei luni în România. Ţin un curs la studiile masterale ale Universitãţii Bucureşti, care se intituleazã “Analiza instituţionalã a postcomunismului”. Teoria instituţionalã şi cea neoinstituţionalã, instituţionalismul istoric şi cel care se bazeazã pe rational choice, toate acestea reprezintã demersurile care dominã în ultima vreme abordãrile din ştiinţa politicã, la nivel mondial.

Teoria este atât de frumoasã, dar când încerci s-o aplici la România democraticã, totul se încurcã. Este extrem de greu sã analizezi raţional politica şi politicile, pentru cã aproape cã nu existã domeniu care sã nu fie dominat de improvizaţie, corupţie, dilentantism şi mai ales de iraţionalismul actorilor politici individuali şi colectivi.

 Cu greu mai reuşesc din când în când sã finalizez o analizã în spirit instituţional. Cu toate acestea, nu existã altã şansã pentru terminarea acestui balamuc politic decât întãrirea instituţiilor democratice.Cine vorbeşte despre criza instituţiilor democratice ar trebui sã ţinã cont de faptul cã respectivele instituţii au fost prost aşezate de la bun început.

Nu a existat o “construcţie instituţionalã” (“institutional building”), ci doar o improvizaţie a unor “lãutari” politici de ocazie, care au cântat dupã ureche, fãrã sã ştie notele. Chiar dacã ne-am integrat în Uniunea Europeanã, tot nu s-a fãcut ceea ce trebuia pentru a reaşeza lucrurile pe un fãgaş normal.

Unul dintre secretele nereuşitei este eşecul punerii în practicã a principiului separãrii puterilor în stat. Chiar acum, sub ochii noştri, punerea sub acuzaţie a ministrului Justiţiei, Chiuariu, - despre care se spune cã este un om de paie al oligarhului ieşean Fenechiu, cã este incompetent, corupt, prost, servil şi alte asemenea lucruri (şi poate cã toate sunt adevãrate sau numai o parte) – s-a fãcut datoritã unor jocuri politice, iar nu pentru cã justiţia de la noi funcţioneazã.

 Câtã vreme justiţia nu va mai fi subordonatã politic – nici lui Bãsescu şi Macovei, nici lui Iliescu, Nãstase şi Geoanã, nici lui Tãriceanu şi gãştii liberale – democraţia va fi slabã, iar politica nu se va face în interes public.

Tentaţia de a pune capãt acestei crize instituţionale a democraţiei prin apelul la argumentul autoritãţii şi al “mâinii de fier” în politicã (pînã când s-ar redresa situaţia, iar lucrurile ar fi aşezate pe un fundament corect) este aproape irezistibilã. înainte de a o pune în practicã, trebuie sã judecãm de o mie de ori.

Pentru cã dacã nici democraţia nu ne-a dus cãtre democraţie, cum ar putea un lider autoritar sau semi-autoritar sã ne conducã cãtre democraţie? Ar fi un balamuc şi mai mare, dacã se poate închipui aşa ceva. în politicã existã întotdeauna perspectiva a ceva mai rãu decât rãul. Am vãzut asta înainte de 1989, când pãrea cã nu se poate mai rãu de atât, dar în fiecare lunã situaţia devenea şi mai rea.

Soluţii sunt. în democraţie, totul începe şi reîncepe cu alegerile. Electoratul este cel care va trebui sã dea primul soluţiile, alegând alte partide în Parlament sau redistribuind sprijinul lor politic şi electoral, astfel încât sã permitã afirmarea unor noi energii şi personalitãţi politice.

Dupã alegeri vine însã guvernarea. La noi, dacã ne gândim bine, alegerile au mers: am avut trei alternanţe guvernamentale din cinci runde de alegeri generale. Nu cu alternanţa este problema, ci cu faptul cã aceia care vin la putere nu au fost pregãtiţi de politica democraticã. Nu au fost pregãtiţi sã consolideze instituţiile.

Or, abia când instituţiile democratice vor fi funcţiona eficient, va rãmâne puţin loc pentru influenţa politicienilor, oricât de iraţionali ar fi aceştia. Iatã cã ştim ce ar trebui fãcut, dar ştiam la fel de bine şi în 1990 ce aveam de fãcut. Pãcat cã nu ne-a ascultat nimeni.