Tot în acele momente tulburi ale alegerii preşedintelui CNSAS s-a petrecut şi uluitorul “caz” Dan Lazea. Asupra acestuia PD a făcut uriaşe presiuni pentru a da votul său lui Turianu, făcând astfel posibilă eliminarea din funcţia supremă a d-lui Ticu Dumitrescu. Acesta l-a considerat fără ocolişuri pe Traian Băsescu artizanul acestei ruşinoase manevre.
Istoricul Stejărel Olaru susţine însă că schimbarea opţiunii de vot a d-lui Lazea s-a produs după ce acesta ar fi fost “invitat” la o cină de către anumite persoane din conducerea SRI. Oricare din aceste scenarii ar fi adevărate, din acel moment s-a putut şti că CNSAS nu mai poate fi o instituţie independentă, ci una care este folosită.
Pentru cine a dorit să vadă adevărul, acesta s-a înfăţişat în toată “splendoarea” lui. Politicienii aflaţi la putere aveau urgentă nevoie de un instrument puternic pentru a-şi elimina adversarii. O armă suficient de puternică pentru a putea lovi la orice distanţă, în orice segment al vieţii publice.
Urmarea a fost scoaterea pe tuşă a liberalei Mona Muscă, cunoscută ca un aprig luptător pentru democraţie, apoi “ghilotinarea” ziaristului Carol Sebastian, un marcant luptător cu condeiul împotriva hidrei politico-financiare a lui Adrian Năstase, dar şi, pentru “adormirea” opiniei publice, altor “clienţi” cunoscuţi şi fără analizele CNSAS ca oameni fideli ai Securităţii lui Ceauşescu.
Numele “profesorului” Dan Voiculescu, preşedintele Partidului Conservator este, din acest punct de vedere, relevant. Ca un sumum al tuturor acestor “evenimente” orchestrate politic se poate concluziona doar într-un singur fel: anume acela că o astfel de instituţie a Statului, ai cărei membri răspund la comenzi politice şi, mai mult, şi-au arogat dreptul de a “chema la raport” diverşi cetăţeni şi a emite verdicte de “poliţie politică”, este din start compromisă.
Diferenţele dintre Institutul Gauk din Germania şi acest CNSAS sunt imense. Iar faptul că instituţia nu se limitează – ca în cazul Institutului Gauk – la a afişa pe internet dosarele de colaborator, pentru ca cetăţenii să judece singuri gradul de vinovăţie al celor incriminaţi, ci îşi arogă dreptul de a judeca soarta unui om, (culmea, prin votul unor politicieni, aflaţi pe aceleaşi criterii politice în CNSAS!) transformă această instituţie într-un continuator vaşnic al poliţiei politice.
Dacă Securitatea te hărţuia ca să-ţi facă dosar, CNSAS-ul hărţuieşte ca să răspundă intereselor politice ale vremii. E drept, CNSAS-ul nu poate ridica oamenii noaptea cu duba de acasă, dar, în schimb, este capabil, după cum se vede, să încerce chiar şi decredibilizarea Bisericii Ortodoxe Române. înclin să cred că această campanie împotriva clericilor ortodocşi, desfăşurată ca răspuns al unor obscure ONG-uri, hărţuirea chiar a îPS Bartolomeu Anania este un exemplu relevator.
Dacă mai punem la socoteală nenumăratele documente secrete scoase din dosarele Securităţii şi livrate direcţionat anumitor ziare (şi lipsa oricărei anchete asupra membrilor CNSAS suspectaţi de astfel de practici, cărora legea penală le interzice astfel de manevre), obţinem o hidoasă imagine a unei instituţii care s-a vrut (oare?) a fi una de recuperare a demnităţii naţiei române.
Toate acestea petrecându-se în timp ce marii şi micii torţionari din Securitate îşi consumă liniştiţi pensiile imense sfidând orice lege umană şi a bunului simţ, iar criminali notorii, şefi ai odioasei poliţii politice, precum uriaşul ticălos – generalul Pleşiţă, rânjesc de pe ecranele televiziunilor, lăudându-se cum l-au bătut pe Paul Goma…
