în La sociedad invisibile (Espasa, Madrid, 2004) inteligentul şi foarte cultivatul filosof din Saragosa dă acest diagnostic: dacă încercăm să interpretăm filosofic societatea cu care a debutat secolul al XXI-lea atunci cele mai multe argumente le are de partea sa “societatea invizibilă”, ceea ce înseamnă: “o societate ce scapă comprehensiunii noastre teoretice şi controlului nostru practic” (p. 14); o societate caracterizată de “complexitate, contingenţă, netransparentă”, în care se trăiesc sentimente precum “intransparenţă, incertitudine, insecuritate”; o societate în care se percep “mai puţine variabile obiective decât posibilităţi” (p. 16); o societate dominată de cultură articulată mai puţin pe “obiectivităţi” recognoscibile, decât pe “suspiciunea” inerentă “nesiguranţei” (p. 89).
“Invizibilitatea este rezultatul unui proces complex în care ajung la confluenţă mobilitatea, volatilitatea, fragmentarea şi fuziunile, multiplicarea realităţilor inedite şi dispariţia blocurilor explicative, alianţele inedite şi confluenţa de interese dificil de înţeles. Distribuţia puterii este mai volatilă; determinarea cauzelor şi a responsabilităţilor mai complexă.; interlocutorii sunt instabili; prezenţele sunt virtuale, iar enigmele difuze. Totul contribuie la aceea că trăim o lume mai enigmatică”(p. 65).
Această diagnoză merită atenţia din cel puţin trei raţiuni. Nimeni nu a elaborat pe o bază factuală atât de largă diagnosticul “societăţii invizibile”, precum Daniel Innerarity. Elaborarea însăşi este făcută pe suportul unei culturi literare, filosofice, sociologice, economice şi politologice în esenţă completă. Daniel Innerarity a pus în lucru, ca odinioară Ortega y Gasset, o temeinică familiarizare cu filosofia germană, de la clasicii romantismului, trecând prin Schopenhauer, Marx, Nietzsche, apoi prin Husserl, Heidegger, Bloch, Gehlen, la Habermas, Luhmann, Ionas, şi, mai încoace, la Beck, Honneth, Nassehi, Sloterdijk.
Pe fundalul cuprinzătoarei prelucrări a literaturii universale de referinţă asupra modernităţii târzii, Daniel Innerarity fructifică o tradiţie pe care o mimează astăzi până şi adversarii, dar nu o pot ocoli: “teoria critică”, ce a căpătat relevanţă literară cu Benjamin şi Adorno, pentru a deveni cea mai comprehensivă filosofie a timpului nostru, prin Habermas, şi a înregistra reformulări în succesiunea filosofului de la Starnberg.
O carte atât de izbutită, precum La sociedad invisibile, poate fi exploatată cu folos de cititor în varii direcţii, dată de tot atâtea schiţe de teorii pe care le cuprinde teoria “societăţii invizibile”. De pildă, redefinirea filosofiei drept “detrivializare a realităţii” (p. 22) prin interogarea neoprită în faţa aparentelor certitudini şi ancorarea în faptele experienţei curente; restabilirea rolului cultural al criticii conceptualizate a realităţii dată în experienţă (p. 36 şi urm.), incluzând diferenţierea între “critica convingătoare” şi “radicalitatea gesticulaţiei”; iniţierea degajării efectelor conceptuale ale “invizibilităţii” sociale (p. 71 şi urm.), în particular captarea disoluţiei unor distincţii tradiţionale (civil-militar, victorie-derută etc.) ca urmare a terorismului, care a atins un nou prag cu 11 septembrie 2001; virtualizarea teritoriului în conflictele viitorului (p. 102 şi urm.); mutarea bătăliei politice de la programe la “atenţia” mediatică (p. 131 şi urm.); teoria construcţiei mediatice a realităţii în modernitatea târzie” (p. 133 şi urm.); încercarea de penetrare a viitorului şi de resuscitare a “energiilor utopice” indispensabile oricărei configurări a vieţii nu doar în raport cu prezentul, ci şi faţă de viitor (capitolul Sobre la posibilidad de un futuro alternativa).
Este important de observat că, fidel tradiţiei substantive a filosofiei, Daniel Innerarity a reluat pretenţioasa concepere a filosofiei ca “înţelegere a lumii actuale (inteligibilidad del mundo actual)”. El vrea ca tezele cardinale ale filosofiei să absoarbă şi să facă inteligibile faptele de experienţă pe care le trăiesc oamenii. Pe terenul acestor fapte filosoful spaniol a procedat la reconstrucţia eticii (Etica de la hospitalidad, 2001) şi a politicii (La transformacion de la politica, 2002), înainte de a publica La sociedad invisibile.
Care sunt, însă, faptele pe care se întemeiază diagnoza “societăţii invizibile”? Nu stăruim asupra provocativei reflecţii a lui Daniel Innerarity despre relaţia dintre teorie şi baza factuală, inclusiv statistică (şi asupra legitimităţii ideii că astăzi trăim penuria de teorie veritabilă, chiar în momentul în care, perceptibil, “la sociedad es actualmente un assunto interpretativo”).
El etalează, în orice caz, ca bază factuală a tezei “societăţii invizibile” fapte precum: criza, astăzi, a “determinandas espectativas y evidencias”, care aruncă o lumină asupra situaţiei; centralitatea pe care au dobândit-o în discursul asupra societăţii actuale termeni precum risc, virtualitate, excluziune, simulare, alternativă, reprezentare etc.; competiţia existentă între tablouri ale lumii, ideologii şi stiluri de viaţă, care sugerează o lume mai puţin clară; recunoaşterea relativistă a plurisemnificaţiei realităţii, care sugerează acelaşi lucru; imaginile actuale despre viitor sunt reticente, dezarmante sau colonizate cu temeri.
