După cascadoria memorabilă din emisiunea lui Andrei Gheorghe, Humpty-Dumpty-Boc şi-a revenit spectaculos de repede, s-a întors în emisiune şi a făcut show prin simpla sa prezenţă. A ajuns primar, iar la doi ani distanţă, mergând spre casă de la Primărie, în toiul nopţii, a fost martor ocular al uneia dintre crimele care au zguduit liniştea placidului oraş, în faţa unui club din Zorilor.
Ultima ispravă, mediatizată la rubrica de politică de fapt divers, a fost cu totul inedită. Primind, în calitate de primar, vizita unei delegaţii germane, Emil Boc a fost sufletul unei petreceri ad-hoc, cu fanfară de alămuri, în foişorul din Parcul Central. Prim-planurile prezentate cu voluptate de televiziunile de ştiri arătau un primar jovial, cu bagheta în mână şi pălăria de vânător neamţ pe cap, savurându-şi postura dirijorală pe ritmul sprinţar al unui marş teuton.
Ţinuta majestuoasă a dirijorului Boc, în contrast cu statura sa deloc impresionantă, zâmbetul bucuriei sincere într-o atmosferă destinsă, total lipsită de orice încrâncenare obişnuită pe scena politică, toate sunt elemente care îi aduc simpatia privitorilor.
Analiştii chitroşi porniţi împotriva lui cu orice preţ au căzut în flagrant ridicol prin încercările de a-l critica pentru lipsa de reacţie instantanee la ameninţările cu moţiunea ale talentatului domn Geoană. Dincolo de poziţiile politice uneori discutabile, Emil Boc îşi alege bine momentele în care iese în public fără masca politicianului acru şi câştigă prin naturaleţe şi umanitate.
Neculai Onţanu, primar al sectorului 2 din capitală, având la activ o tentativă nereuşită de demisie din PSD cu ceva vreme în urmă, a reuşit să câştige alegerile locale împotriva Ancăi Boagiu după o campanie electorală de mahala, în care armele principale ale ambilor competitori au fost lăturile şi ventilatorul.
în general, în apariţiile publice pare un domn respectabil, care nu vorbeşte doar ca să se audă vorbind, cu poziţii rezonabile şi distincte. însă ultima oară a făcut-o lată. în plin mega-scandal al gunoaielor din sectorul vecin, Onţanu a găsit de cuviinţă să impulsioneze cheful de muncă al lucrătorilor de la salubritate într-o formă macabră. Sub ochii împăciuitori ai presei, primarul a stins o ţigară în palma unei nefericite măturătoare, cu aerul unui latifundiar
sud-american, mare proprietar de bumbăcărie.
Ca la un semn pilduitor, toată plantaţia a prins suflet, iar gunoaiele dispăreau ca prin farmec. Sectorul rămâne în urmă lună şi bec, primarul se împăunează de reuşita personală, televiziunile ajung în stare de graţie şi laudă aproape la unison măiestria de mare psiholog al maselor muncitoare de care a dat dovadă edilul.
Doar pe bloguri se discută înfocat şi revoltat despre isprava lui Onţanu, dar nici o organizaţie non-guvernamentală sau autoritate anti-discriminare nu reacţionează în vederea amendării gestului incalificabil.
Astfel de episoade dau nota persoanei din spatele poleielii artificiale la care recurg îndeobşte politicienii. Supramediatizarea lor îi face din ce în ce mai vulnerabili, iar scutul protector se erodează lăsând la vedere, mai mult sau mai puţin, figura nudă a omului.
Emil Boc, natural şi jovial, Neculai Onţanu, sadic stăpân de sclavi. în an preelectoral, amândoi ştiu că trebuie să se poziţioneze public după preferinţele electoratului căruia îi vor cere votul, iar apariţiile lor publice contează mult încă de acum. Felul în care sunt percepuţi la începutul campaniei electorale este de cele mai multe ori decisiv în rezultatul final.
în comportamentul celor doi edili vedem împrăştiat, ca printr-o lentilă divergentă, comunităţile pe care le păstoresc şi de la care au luat voturi. Clujul pastelat şi boem, gestionându-şi traseul dezvoltării calm, ardeleneşte. Bucureştiul isteric, murdar şi mitocan la nivel înalt, greu de pus alături de alte capitale europene cu ştaif.
