De altfel, cred şi eu cu tărie că o astfel de întrebare nu avem dreptul să o punem nimănui de pe lumea asta, ci doar pe cealaltă lume, unde nu mai contează decât “semnele” esenţei vieţii unui om. Care “semne” sunt, din fericire, puse în balanţă de cineva care este deasupra tuturor celor rele şi celor bune.
Pe lumea asta nu vom putea nici măcar auzi răspunsul la o astfel de întrebare-reproş, deoarece, fiind în viaţă, este suficient de clar că nici noi nu am fost martiri… Poate că ar trebui să privim cu mai multă atenţie în propria oglindă, mai ales în astfel de scurte perioade de timp în care Dumnezeu cheamă la el, deodată, sufletele unor personalităţi marcante ale zilelor de ieri şi de azi.
Gălăgia pe care o fac cei pe care propria dorinţă de a ieşi în faţă ne-a făcut să-i numim “corifei” ai intelighenţiei româneşti acum, după 1989, când nimic, sau aproape nimic nu li se mai poate întâmpla, face ca o bună parte din cei care-i admirau să întoarcă scârbiţi capul în altă parte.
Toţi aceşti “moralişti ai naţiei”, care pun astfel de întrebări oricui se nimereşte sau, mai bine-zis, oricui dintre aceia care le sunt indicaţi de către patronii politici sub fusta căruia stau pitiţi, suferă de o cumplită amnezie. Dar marele adevăr este că în cazul acestor veşnici Costăchei Gudurău ai “societăţii civile” e greu de spus “dacă amnezia este mai periculoasă ca ţinerea de minte sau viceversa”.
Căci e greu să nu observi că toţi cei care tăceau de îţi spărgeau timpanele înainte de 1989, ba pe la Tescani, ba la Bucureşti, la Păltiniş, ori la restaurantul Uniunii Scriitorilor, dacă nu chiar aciuaţi cu “voie de la stăpânire” prin filosofice locuri nemţeşti, s-au transformat peste noapte în judecători cu vocea extrem de înaltă.
E la fel de adevărat că între disidenţa adevărată şi “rezistenţa prin cultură” a unora dintre intelectuali nu este chiar o prăpastie de netrecut, ca şi faptul că nevoia de supunere întru totul în faţa unui şef (politic) este o caracteristică a intelectualului român. Ca exerciţiu de memorie vă propun doar amintirea fostului ministru al Culturii al regimului Iliescu, trecut apoi pe la gri-ul lui Constantinescu şi plecat pe uşa din dos a portocaliului Băsescu.
Tocmai de aceea, comportamentul lor poate fi taxat ca fiind de-a dreptul obraznic. Valabil şi pentru câţiva tineri înrăiţi înainte de vreme, care şi-au găsit vocaţia (din păcate singura!) de “deontologi” şi judecători, considerând că este un mare merit şi o mare garanţie faptul că Dumnezeu a hotărât ca ei să se nască mai târziu decât cei pe care îi acuză.
Stăm, deci, înmărmuriţi şi privim cum analişti politici care nu există şi “boieri ai minţii” trecuţi pe sub toate culorile politice cer socoteală cu nesimţire Patriarhului acum, când acesta nici măcar nu se mai poate apăra, fără să ia în calcul o realitate extrem de importantă: faptul că acesta nu a făcut niciodată sluj în faţa nici unui politician.
Şi asta, mai ales în comunism, timp în care - spre deosebire de cel prezent - nici un intelectual adevărat nu lingea fundul politicienilor…
