Ioan Borontiş, dintr-o localitate de lângă Braşov, a aflat din buletinul de analiză că este sănătos tun, deşi el trimisese la laborator, dintr-o greşeală a soţiei, un flacon în care era esenţă de vanilie în loc de proba sa de urină. Conducerea laboratorului din Bartolomeu, care s-a ocupat de flaconul cu surprize, susţine că nu a fost vorba de nici o confuzie şi că rezultatele analizelor au fost făcute în urma probelor de urină. Cu parfum de budincă de vanilie.
Ne aducem aminte de o altă întâmplare de anul trecut, când jurnalele de ştiri prezentau cazul unui spital unde personalul părăsea instituţia la ora 15.00, la încheierea programului, chiar dacă în sala de operaţii pacientul rămânea deschis pe masă. Alte şi alte istorisiri despre medici care refuză tratamente - unele dintre ele vitale - pacienţilor care nu cotizează corespunzător au intrat deja într-un folclor al cinismului instituţional românesc.
Statul modern model este acela în care instituţiile şi mecanismele care le reglementează activitatea şi interdependenţa funcţionează ca unse, indiferent cine le populează. Oamenii din poziţiile-cheie sunt în număr limitat şi nu interferează în activitatea instituţiilor decât în măsura în care, la fel ca într-un angrenaj mecanic, şuruburile trebuie strânse din când în când, iar articulaţiile au nevoie de vaselină. Oamenii statului au funcţiuni publice şi se comportă exact aşa cum indică sensul propriu al sintagmei: în interes public.
Pervertirea acestei stări de fapt ideale în statul român este cronică şi este moştenită dintr-o istorie a delăsării şi iresponsabilităţii. Instituţiile sunt abolite şi devin conglomerate de indivizi legaţi între ei, în primul rând, prin relaţii irelevante din punct de vedere profesional. Iar experienţa fiecăruia dintre noi ne spune că această stare de fapt nu constituie excepţia, ci regula însăşi.
Disoluţia instituţiilor are două cauze importante. Prima este dată de tehnicile de recrutare care au ghidat selecţia indivizilor care să le populeze. Volatilitatea criteriilor este principala caracteristică a acestor procese, iar rezultatul este paraşutarea arbitrară în posturi importante a unor indivizi-lest, care blochează funcţionarea instituţiilor în loc să o înlesnească. Iar asta se întâmplă chiar şi în cazul posturilor ocupate prin vot, pentru că locurile eligibile se obţin prin aceleaşi mecanisme.
Practica criteriului subiectiv este propagată din vârful instituţiilor pe verticală, iar astfel se ajunge ca laboranta să pună microscopul pe lamela cu esenţă de vanilie şi să bată blatul cu urină, turmele de consilieri de prin ministere să îşi organizeze campionatele interministeriale de solitaire, iar primarilor din zona periurbană a Clujului să le tremure pânza buzunarului, pe fond nervos, în apropierea firfiricilor.
A doua cauză o constituie tradiţia istorică încetăţenită vreme de jumătate de secol. Puterea comunistă avea un caracter profund individualizat, iar fiecare cetăţean cu o funcţie publică era deja o instituţie în sine, cu atât mai puternică cu cât avea un capital relaţional mai mare. Principiul rezolvării oricărei probleme nu pleca de la contactul cu o instituţie a statului, ci cu cei care o populau şi cărora li se cereau favoruri în nume personal.
Ar fi avut cineva naivitatea să creadă în 1989 că aceste cutume intrate deja în gena naţională ar fi putut să fie extirpate pe loc? Nu. Dar cu siguranţă că nici nu ne-am fi imaginat că la 18 ani de atunci instituţiile statului vor rămâne la fel de încorsetate în încrengătura de interese, complicităţi şi iresponsabilităţi ca atunci.
Reacţiile oamenilor la contactul cu aberaţiile instituţionale din România pornesc de la hazul de necaz, trec prin lamentaţii şi ajung la răbufniri violente. Reacţiile celor care sunt responsabili de construcţia instituţională se încadrează în două modele: al struţului - capul în nisip - , respectiv al papagalului limbut şi incoerent.
Căruţa instituţională ruginită se mişcă alene, în bătaia brizei occidentale, dar, aşa cum urina nu aromează tortul diplomat, nici papagalii nu sunt în stare să urnească hardughia, oricât jăratec şi-ar trage pe spuză.
