Pe messenger se vorbeşte în şoaptă

Nu am secrete mari, dar când mă gândesc câţi indivizi au acces la convorbirile mele cu diverse persoane mă trec fiorii. E bine ca cei care doresc să “participe” din off la dialogurile mele să ştie că nu am de gând (cel puţin deocamdată) să fac cybersex, deşi am pe laptop un webcam extrem de performant.

Mă bazez pe geniile din programare: poate vor inventa un mod de a vorbi pe messenger în “shoaptă”! Dar să trecem peste asta. Recentele copii ale convorbirilor pe E-mail ale unor persoane din Ministerul de Externe apărute în presă sunt proba clară că aşa-zisul “secret al corespondenţei” este o bătaie de joc.

A trecut ceva timp de când ziarele, altele decât cele arondate Cotroceniului, au relatat un fapt uluitor: după atâţia ani de la căderea comunismului, în România anului de graţie 2007, se ascultă telefoanele mai abitir decât în timpul securităţii lui Ceauşescu. Şi, nimic! Linişte deplină.

Preşedintele jucător nu a ieşit, aşa cum îi ştim obiceiul, la rampă, să înfiereze aceste practici ale “băieţilor deştepţi” din multiplele servicii de informaţii, de stat sau private, camuflate în diverse departamente ale unor instituţii ale statului.

Nici presa – cu unele excepţii notabile – nu a făcut din aceste practici, convenite pe şest de mai marii zilei dintotdeauna, pe sub poalele CSAT, sau chiar “la mica înţelegere”, un subiect bubuitor. Poate că pentru domniile lor a pătrunde în viaţa intimă a cuiva, indiferent dacă acesta are sau nu ceva de ascuns, pare ceva firesc.

Dar pentru marea majoritate a românilor aceste practici constituie, poate, cea mai gravă încălcare a drepturilor omului, din perspectiva unui popor care a fost supravegheat poliţieneşte timp de mai bine de patruzeci de ani şi în a cărui viaţă se intra cu bocancii fără putinţa ca acest fapt să fie în vreun fel pedepsit. în acest moment cetăţenii acestei ţări nu conştientizează ce infamă intruziune în viaţa privată se petrece sub ochii lor, care par pierduţi în contemplarea unui viitor iluzoriu.

Presa şi-a făcut, după cum spuneam, datoria de a informa opinia publică de pericolul care ne paşte. însă ştafeta acestei veşti trebuia ca instantaneu să se afle pe buzele societăţii civile, care să ia atitudine neîntârziat. Dar societatea civilă, după cum se vede din ce în ce mai bine, pare a cere, pentru orice acţiune, acceptul Cotroceniului.

Deci tace, pentru că dinspre acea parte acest accept nu va veni niciodată. Dacă ne gândim că instituţia sus-amintită are drept icoană imaginea “Licuriciului cel mare”, atunci e simplu de descifrat de ce societatea civilă de pe lângă Cotroceni nu are nici un interes să se plângă că sunt încălcate cu brutalitate drepturile omului: în America se întâmplă la fel, dar acolo istoria recentă arată altfel decât la noi.

Or fi având şi ei politicieni corupţi, dar nivelul politicii “mioritice” este prea “vinovat” ca să poată avea informaţii despre oricine doresc. Iar dacă mai aveţi vreo îndoială, haideţi să remarcăm că proiectul de vot uninominal al d-lui Traian Băsescu, proiect de aceeaşi inspiraţie “licuriciană” a fost preluat şi susţinut de aceeaşi societate civilă, deşi acesta nu reflectă câtuşi de puţin spiritul european, nici măcar în varianta “soft”, propusă de “Pro Democraţia”.

Poate că în “inima” ei, societatea civilă angajată, dimpreună cu comandantul ei ştiu lucruri pe care noi, prostimea, le putem doar bănui: cum ar fi faptul că odată cu instalarea bazelor militare americane pe teritoriul României ne-am asumat riscul ca ţara noastră să fie o ţintă pentru terorişti.

Atunci se justifică poate orice fel de interceptare a corespondenţei. Dar dacă e aşa, atunci societatea civilă tot ar trebui să reacţioneze într-un fel. Şi anume, să ne spună, asemeni domnului fost ministru de externe Ungureanu, în ce ţară trebuie să ne mutăm, dacă facem parte din categoria celor care i-am aşteptat pe americani încă de acum patruzeci de ani, dar pentru cu totul alt fel de “ajutor” decât cel pe care ni-l oferă acum.