Cursa începută în 1999, a negocierii aderării la Uniunea Europeană, s-a încheiat cu succes. Pe de altă parte, o ţară cu patruzeci de procente din populaţie în agricultură nu poate să-şi asigure din producţia indigenă hrana, un pod amărât şi-l construieşte în timpul în care alţii fac zeci de kilometri de şosea, localităţile ei nu reuşesc să fie iluminate măcar cât sunt oraşele din Siberia, iar în afara ţării românii sunt adesea suspectaţi.
Aceste evoluţii opuse fac ca România să rămână
în urmă chiar şi atunci când înaintează (căci alţii fac la timp şi cu hotărâre
progresele!). De ce rămâne, însă, în urmă România? în preajma lui 1989, această
întrebare, pentru întreaga regiune, a pus-o un grup de cercetători americani.
Rezultatul investigaţiei lor este volumul The Origins of Backwardness in
Economics and Politics from Middle Ages Until the Early Twentieth Century (1989), al cărui răspuns poate fi rezumat astfel: rămânerea în urmă a Europei Răsăritene precede absorbţia ei în sistemul mondial şi trebuie explicată luând în seamă istoria diferită a regiunilor Europei; explicaţia (ce trebuie să răspundă în definitiv la întrebarea simplă: de ce Albania a avut o evoluţie atât de diferită de Elveţia?) rezidă în apariţia în Vest a unei constelaţii politice şi a unei atmosfere intelectuale, ca urmare a joncţiunii benefice a oraşelor, regilor, stăpânilor şi bisericii, ce a imprimat societăţilor respective un dinamism specific, în vreme ce “Eastern Europe lacked many of the prerequisities for such development”; din secolul al XVI-lea se formează “periferia” Europei, ce include Răsăritul şi rămâne în urma restului; nici politicile ulterioare naţionaliste, nici socialismul nu au putut înlătura rămânerea în urmă a Răsăritului; “dependenţa” nu a fost niciodată cauză a rămânerii în urmă ca atare, ci mai curând prilej de avantaje economice, chiar dacă “the contact with the west, whether in sixteenth century Poland, or in late nineteenth – century Romania, did not automatically bring the benefits of progress”; circumstanţele politice – în primul rând eforturile elitelor politice de a domina, care au condus la irosirea proiectelor şi la rate de schimb favorabile sponsorilor lor – au avut efectul decisiv asupra dezvoltării economice.
Acest răspuns era pentru istoria lungă, ce venea până în 1989. Rămâne acest răspuns valabil astăzi? Desigur, orice diagnoză şi orice soluţie sunt realiste numai dacă sunt bine contextualizate (fără a fi, totuşi, trădate!). Este adevărat că “dependenţa” nu este nici astăzi sursă de rămânere în urmă, nici “sistemul mondial” nu este, iar forţe ascunse ce se invocă fără motiv, nu au, oricum, capacitatea frânării.
Este adevărat, de asemenea, că speranţa lui Adam Smith, după care suveranitatea este condiţia suficientă a progresului, nu se confirmă. Suveranitatea este necesară, dar nu rezolvă, singură luată, toate problemele. Rămâne valabil şi astăzi că pentru România piedica dezvoltării se află înăuntru, în joncţiunea dintre “constelaţia politică” şi “atmosfera intelectuală”.
Fără a dispune
aici de spaţiu pentru detalieri, aş spune direct că principala (nu singura!)
piedică a României de astăzi, care o face să rămână în urmă chiar şi atunci
când are înaintări, este “constelaţia politică”. Mai simplu spus: România este
Putem face lungi consideraţii asupra partidelor şi persoanelor. Afirmaţia că sunt acum pe scenă politicieni, dar nu oameni de stat, se confirmă. S-ar putea adăuga: sunt acum pe scenă activiştii diferitelor “partide”, dar prea puţini politicieni.
Dacă, fireşte, politician înseamnă – ca să fac analogia cu ceea ce spunea Bronislav Gyeremek la Cluj: “intelectual este cel care se dedică celorlalţi” – deci dacă “politician înseamnă cel care se dedică interesului public”.
Nu este nevoie de comentarii largi pentru a convinge de adevărul acestui diagnostic. Iau, din experienţa acestor ani, doar trei fapte. Primul este endemica dizolvare a interesului public în interesele unor grupuri ce se folosesc de putere ignorând nevoia stringentă de a avea o lămurire calificată, o organizare chibzuită, o dezvoltare univocă.
Nici după intrarea în Uniunea Europeană, România nu are, de fapt, proiecţii ale propriei evoluţii, rămânând captivă grupurilor ce-şi împart prada. O atmosferă de opinii aproximative, răbufniri emfatice şi pălăvrăgeală obscurizează veritabilele probleme şi soluţii. Al doilea fapt este vizibila lipsă de calificare a multor persoane pentru rolurile publice pe care le deţin. Nu discut vulgaritatea lăuntrică a guvernării, pe care o demască nemilos scandalurile amestecului de intimităţi fără gust şi demnităţi publice.
Dacă elevii şi studenţii ar privi în CV-urile şcolare şi universitare ale unor demnitari, decepţia ar fi de neevitat. Recent, însă, presa a semnalat, pe drept, situaţia pretinşilor “strategi naţionali”, care sunt “vorbăreţi acasă, dar tac la Bruxelles”. Care tac, se poate bănui, nu pentru că nu au timp să vorbească, ci pentru motive mai terestre: nu cunosc problemele şi nu pot comunica în alte limbi.
Cu alte cuvinte, persoane aparent competente, ce trec în interiorul ţării drept repere, se dezvăluie cu adevărat în afară, unde criteriile competenţei efective sunt luate în serios. Al treilea fapt este rapacitatea. Prea puţini dintre liderii de succes ai democraţiilor şi-au luat doctoratul şi au devenit profesori universitari.
Nici Adenauer, nici Willy Brandt, nici Tony Blair nu s-au preocupat de aşa ceva. La noi, printre altele, mulţi “politicieni” vor să-şi aranjeze un doctorat şi să devină universitari.
Rapacitatea a mers până acolo încât s-a ajuns unde Europa veritabilă nu a izbutit să ajungă: să se facă profesori universitari, persoane, tocmai în timpul mandatului de demnitar.
