De parcă am fi proşti

Că domnii şi doamnele din “societatea civilă” cu dublă normă (Presă – Cotroceni), care şi au asumat această “sarcină”, fiecare după preţul său trebuie să “producă”, nu punem la îndoială.

Dar faptul că d-lor au impresia că România în ansamblul ei (mai) este o ţară de proşti needucaţi care să creadă şi să ia “de-a gata” orice producţie a lor este o cumplită eroare. Ultimele găselniţe ale “intelighenţiei” cu care sus-numiţii jignesc acest popor sunt pe cât de hilare, pe atât de neruşinate. Mai întâi ar fi lansarea tezei (via ziarului cunoscut mai ales sub numele de “oficiosul”) conform căreia Sarkozy ar fi modelul pentru d-l Băsescu şi că acesta şi-a “îndreptat privirea spre Republică, continuând o tradiţie a elitei politice româneşti”, prin vocea unei cunoscute editorialiste a Cotroceniului.

 

A doua “temă”, strecurată tot pe acelaşi canal media aservit total prşedintelui, vrea să ne convingă, prin vocea unui domn, directorul Fundaţiei Culturale Române, dar şi editorialist de succes al sus-numitului ziar, că societatea civilă ar fi formată doar din intelectualii care semnează, ori de câte ori d-l Băsescu are nevoie, câte un apel, sau câte o listă şi care sunt, atât în avionul prezidenţial cât şi aiurea, cele mai mari conştiinţe ale ţării. Drept care sunt deţinătorii întregului adevăr şi singurii pe mâna cărora e musai să mergem.

M-am consultat şi eu cu o bună parte a unor români cu profesii intelectuale care nu sunt de acord cu prietenii preşedintelui. Şi nu sunt puţini. Ba, aş îndrăzni să spun, ceva mai mulţi decât ei. Poate că sunt şi mai talentaţi şi mai charismatici, însă nu doresc neapărat să se vadă pe la televizor, sau să-i recunoască lumea pe stradă. Sunt, deci, şi mai modeşti. Nu e nimic dezonorant să iubeşti un om, să-i fii prieten, chiar dacă el se numeşte Traian Băsescu şi să te faci preş pentru a-i construi altă identitate decât cea pe care i-o ştie toată lumea.

Dar când acest demers excesiv jigneşte o bună parte a poporului, el devine o agresiune şi o bătaie de joc. Recenta “corespondenţă”  a actualului preşedinte cu d-l Iliescu relevă un adevăr amar. Amândouă aceste triste personaje nu sunt altceva decât faţete ale nefericirii unui popor. Am simţit, alături de mulţi alţii, o imensă ruşine având un preşedinte ca Ion Iliescu. Acum simt acelaşi lucru cu d-l Băsescu.

Cu toate eforturile “moraliştilor angajaţi” nu putem să trecem peste adevăruri dureroase ale trecutului acestor domni; nu putem să ne prefacem că nu vedem că tot ce e mai negativ în atitudinea unui om politic li se poate reproşa deopotrivă amândurora: populism abject, crearea climatului favorabil clientelismului economic în propriile partide, lipsa de onoare, sacrificarea oricăror principii de dragul rămânerii la putere.

Revenind: a-l compara pe d-l Băsescu cu Sarkozy este la fel cum ai compara-o pe d-na Ioana Lupea de la “oficios” cu Serge Halimi de la Le monde diplomatique, pe d-l Patapievici cu Emil Cioran sau pe d-l Cărtărescu cu Mario Vargas Llosa. Din păcate diferenţele dintre d-nii Băsescu şi Sarkozy nu se referă doar la educaţie, bun simţ, onoare sau cultură politică, ci mai ales la trecut.

 Un trecut comunist, (de aceeaşi sorginte cu al d-lui Iliescu), pe care nu şi-l poate ascunde sau cosmetiza, şi care, de obicei formează un anume tip de caracter şi destin. Sunt din ce în ce mai mulţi intelectuali, dar şi din alte categorii, dezamăgiţi, care ar semna şi ei acea scrisoare, asumându-şi, totodată ruşinea de a-şi pune semnătura alături de a celui ce compromis ireparabil începuturile  democraţiei româneşti postdecembriste.

 Ce poate fi mai tragic pentru un popor, decât faptul că cele mai dureroase adevăruri sunt spuse de politicieni care au slujit cu profit maxim comunismul, iar după 1989 ei şi partidele lor au spoliat România pe toate planurile?