Când Vasile Dîncu a pãrãsit atmosfera boemã şi autosuficientã a Universitãţii din Cluj, pentru a se alãtura lui Vasile Puşcaş şi lui Ioan Rus în Guvernul Nãstase, sutele de studenţi ai sãi au rãmas perplecşi. Profesorul Dîncu intrã în politicã în partidul pe care majoritatea îl consideram confiscat de aura stãpânitoare a lui Ion Iliescu.
în decursul celor patru ani de guvernare, stãpânul s-a schimbat şi, pentru cã vremurile se schimbaserã, profilul stãpânului trebuia sã sufere şi el o schimbare. Adrian Nãstase, fin intelectual, iubitor de artã, erudit şi inteligent, a avut flerul de a se înconjura, printre alţii, de oameni asemeni lui, din acest punct de vedere. Recrutarea celor trei clujeni se înscria în aceastã logicã.
De cealaltã parte, sociologul de la catedrã împãrtãşea şi înţelegea mai bine decât oricare altul dezamãgirea provocatã de eşecul CDR, atât în rândul masei, cât şi printre intelectualii care sprijiniserã deschis proiectul politic. Simţea intelectualitatea dezarmatã în faţa aberantului tur II al prezidenţialelor, în care alegerea, oricare ar fi fost ea, genera coşmaruri de 4 ani. Asumarea unei poziţii active într-un guvern cu sprijin politic şi popular bun, în care expertiza sociologicã era ridicatã la rang de virtute, îi oferea profesorului Dîncu satisfacţia cã poate utiliza direct, cu rezultate explicite şi imediate, substanţa academicã.
La o lunã dupã trecerea în opoziţie s-a nãscut Grupul de la Cluj, botezat de presã în urma unui material programatic care încerca sã punã bazele unei reforme interne a mega-partidului, înaintea Congresului din aprilie 2005. îndepãrtarea lui Ion Iliescu şi înscãunarea lui Mircea Geoanã ar fi trebuit sã însemne reconfigurarea ideologicã şi pragmaticã a PSD, schimbarea gradualã a target-ului electoral, plecându-se de la premisa cã un partid de stânga înseamnã mult mai mult decât pomeni şi sprijin retoric pentru defavorizaţii naţiunii. Recuperarea intelectualitãţii de stânga pãrea sã fie idealul noului PSD.
La doar un an, clujenii erau supuşi unei alegeri fãrã rest: principiul reformãrii partidului sau Adrian Nãstase, cel care îi chemase în Guvern. în urma scandalului mãtuşii Tamara şi a linşajului mediatic la care a fost supus, dar şi prin atitudinea ostentativ arogantã pe care o aborda, Nãstase devenise ireconciliabil pe poziţii opuse oricãrei idei de reformã. Zarurile au fost aruncate, iar hotelul Confort din Otopeni a devenit sarcofag politic pentru primul mentor al clujenilor.
Ultimele luni au consemnat cea mai neagrã perioadã din istoria stângii democratice din România, dupã dispariţia PSDR-ului, în 1948. Hãrmãlaia internã din PSD, bãtaia la cuţite între aripile pro-Hrebenciuc şi vocile reformatoare din jurul Grupului de la Cluj, cacofonia nesfârşitã pe tema votului uninominal – toate au fost mize prea importante şi imposibil de gestionat de Mircea Geoanã, demonstrând cã Ion Iliescu a avut dreptate când i-a lipit pe frunte eticheta de «prostãnac».
PSD-ul a ratat şansa sã mai însemne ceva pentru o stângã autenticã în momentul în care Geoanã nu a înţeles cã un partid politic nu poate funcţiona ca o şleahtã botezatã pompos. Pus în faţa alegerii, a preferat compromisul nesfârşit, a şovãit bezmetic şi a sfârşit prin a irita pe toatã lumea. Acum este pe punctul de a-şi arunca partidul în aer, fiind dispus sã renunţe la unul dintre oamenii care, în numele unor principii, l-au susţinut.
Rãspunsul lui Geoanã la demisia lui Dîncu şi reacţiile lui Marian Vanghelie la criticile venite dinspre Cluj sunt replici de autobazã, gustate din plin de trepãduşii rozalii. însã toatã povestea se va încheia cu o prãbuşire în sondaje a partidului şi, mai rãu, cu ratarea alcãtuirii unui partid social-democrat veritabil. Cloaca politicã nu se lasã curãţatã şi ameninţã sã polueze pe mai departe.
Variantele lui Vasile Dîncu în acest joc sunt infernale. La fel ca electoratul educat de stânga, care nu-şi poate gãsi defel reprezentanţi în sistemul de partide, Dîncu va fi nevoit sã adopte o variantã care i se va pãrea cea mai puţin proastã. Fie ciocu’ mic la PSD-SRL, fie schimbarea bãrcii politice, ca un traseist oarecare, fie un harakiri onest, dar complet inutil. Poate cã pânã la urmã, domnule profesor, politica este într-adevãr inutilã…
