Dupã cum era îndeobşte de aşteptat, nu este
vorba de o creştere demograficã în Cluj. Dacã în 2002, recensãmântul de atunci
releva cã în
Datele recente plaseazã Iaşul abia pe locul al IV-lea între oraşele României, cu excepţia capitalei, cu 304.000 de locuitori, o scãdere, deci, de aproape 17.000 de locuitori. Clujul actual este urmat de Timişoara, a cãrei populaţie s-a micşorat cu 9.500 de persoane faţã de anul 2002 şi de Constanţa, cu o scãdere de 6.000 de locuitori.
Ca primã concluzie, Clujul a devenit primul oraş, ca populaţie, în afara capitalei, datoritã scãderii mai puţin accentuate a populaţiei comparativ cu celelalte oraşe. Si asta nu pentru cã ar fi în Cluj o ratã a mortalitãţii cu mult mai micã decât în celelalte judeţe ori cã starea generalã de sãnãtate ar fi mult superioarã.
Nu. Din Cluj nu se mai pleacã aşa cum se pleca pe vremuri, când majoritatea absolvenţilor buni, dacã nu plecau în altã ţarã, sigur luau calea Timişoarei ori a capitalei. (“Pe vremuri” înţelegem administraţia Funar, deşi e oarecum jenant sã alãturãm termenului “administraţie” numele peremistului.) Diminuarea migraţiei dinspre Cluj spre alte centre este, probabil, cel mai solid argument al “ceva mai binelui” de aici.
Chiar dacã ne putem lãuda, pe bunã dreptate, statistic, cu avalanşa investiţionalã din Cluj, în care şi-au fãcut loc şi giganţi de genul Nokia şi Emerson ori centre comerciale mamut, sã nu mai vorbim de boom-ul imobiliar, chiar dacã ne putem îmbãţoşa cu şomajul de doar 2,9% la nivel judeţean, şomaj ce, inevitabil, va scãdea dupã ce vor începe sã duduie motoarele investiţiilor finalizate, un alt factor poate deveni catalizator pentru “spiritul Clujului”, cãruia, în ultima vreme, nimeni nu îi mai dãdea de urmã. Este vorba despre perceperea generalã a faptului cã din Cluj nu se mai pleacã (iatã, populaţia Iaşului a scãzut cu 17.000 de persoane, faţã de cea a Clujului, care a scãzut “doar” cu 6.500).
E drept cã pentru “reclãdirea” altui sentiment decât al scârbei generalizate ce domnea pe vremea cealaltã, când un loc bine plãtit în Cluj, conform pregãtirii, era de cele mai multe ori o utopie, ceea ce determina exodul, şi pânã la generalizarea percepţiei cã din Cluj nu mai meritã plecat, ci invers, chiar meritã venit, poate va mai curge ceva apã pe Someş, într-un oraş cu ceva filoane conservatoare (evident, nu politic conservatoare).
însã cifra statisticã rece, care ne spune cã urbea a devenit prima din ţarã pe parametrul populãrii poate cãpãta, în viitorul sperãm nu prea îndepãrtat, şi acea componentã, cu toatã bãţoşenia sa, de capitalã realã. Pentru cã, odatã cu dezvoltarea economicã acceleratã, în Cluj pot reapãrea şi acele proiecte comunitare care ţin de specificul nostru, ne-omorât destul, şi nu doar proiecte comunitare ce, din pãcate, deocamdatã ţin doar de foame.
Si poate, aşa, vom înţelege ce însemna ACEL CLUJ de care ne vorbeau pãrinţii ori bunicii, a cãrui spiritualitate e acum difuzã. Banala cifrã statisticã ne vesteşte, poate uşor oniric, Clujul al II-lea.
