D-l Băsescu are, de obicei, relaţii destul de proaste cu realitatea care nu-i convine, iar dacă ar fi să ne luăm după toate afirmaţiile d-sale în legătură cu PSD-ul, vom observa că din punct de vedere politic, acesta nu ar avea, teoretic, nici un motiv să poarte stimă unor “elemente” de bază ale Social-Democraţiei.
Chiar dacă asemeni lui Ortega y Gasset, dl. Băsescu este, în adâncul fiinţei sale, adeptul ideii filosofului, care spune că “a fi de dreapta sau de stânga sunt două forme de a fi imbecil”, admiraţia d-sale pentru Ioan Rus&co. de la Cluj tot mi se pare una din cele mai mari capcane politice puse la cale de un preşedinte care are capacitatea de a privi rapace în viitor şi de a intui care i-ar putea fi adversarul pe termen lung, în ţesătura politică actuală.
Căci luat în ansamblu, doar
grupul de la Cluj nu depinde în mod direct de lichelele presărate din belşug în
toată viaţa politică de azi. îmi este clar că la dl. Liiceanu preşedintele
apreciază, probabil, “distincţia aristocratică” cu care filosoful a ajuns la a
putea, materialiceşte vorbind, să concureze cu marii îmbogăţiţi ai erei
post-decembriste, după ce a devenit, pe căi mai puţin oneste, proprietarul
Editurii Politice şi, probabil, rafinamentul de a-şi boteza maşinile
ultraluxoase cu nume frumoase, extrase din cultura şi mitologia unor ţări pe
care le-a străbătut ca “bursier-disident” în timpul lui Ceauşescu.
Pe d-na Mungiu o apreciază, probabil, pentru profunzimea celor scrise şi gândite de aceasta, ca lider al Societăţii Academice Române, mai precis, pentru dovada maximei democraţii şi “politicaly corectness” de a imagina, în “celebra” d-sale piesă de teatru “Evangheliştii”, cum Iisus Christos face sex oral cu Maria Magdalena.
Nu cred că d-l Băsescu nu găseşte aici şi niscai valori “estetice” de admirat, dar, oricum există, un anume “obiect al muncii” în pozitiva apreciere prezidenţială. Dar la grupul de la Cluj? Care să fie, oare, miezul? Sinceritatea, ca şi cuvântul de onoare al “primului cetăţean” al ţării sunt, deja, binecunoscute poporului român, chiar dacă o parte a acestuia a ales să creadă la infinit într-un lup care schimbându-şi părul va sări de-adevăratelea la gâtul haitei care priveşte cu jind nevinovatul popor român, format din clasicele mioare. Celine spunea că viaţa e o comedie şi că important e să ştii în ce act te afli.
Nu cred că această frază nu se potriveşte şi în cazul de faţă. Numai că dintre toţi protagoniştii acestei “întâmplări” – destul de hazlii în opinia mea -, doar dl. Băsescu ştie, şi el cu aproximaţie, în ce act al desfăşurării comediei se află. Iar dacă d-nii Rus, Dîncu şi Puşcaş au răbdarea de a scoate de la arhivă istoria ne-romanţată a relaţiilor, amiciţiilor şi prieteniilor politice, şi nu numai ale d-lui Băsescu, vor constata că o “zicere de bine” a acestuia la adresa cuiva, estetic vorbind, seamănă destul de flagrant cu un veritabil “sărut al lui Iuda”.
