Prinşi în chingile propriei lor capcane anti-prezindenţiale, pesediştii îşi uitaseră raţiunea de a fi. Mai ales din postura de partid de opoziţie, discursul centrat pe dreptate socială şi pe sprijinirea categoriilor mai puţin hărăzite de la natură este cel mai potrivit pentru relansarea în ochii electoratului lor tradiţional, moştenit, în mare parte, din perioada Iliescu.
Regăsindu-şi vocaţia de opozant, PSD sare la beregata protejaţilor liberali de la guvernare, presând decisiv votarea legii în Parlament, în caz contrar moţiunea de cenzură devenind o chestiune de timp.
Legea promovată de PSD deschide o cutie a Pandorei, lansează o dezbatere dureroasă despre pensionarii României, dar şi despre un întreg sistem de pensii găunos şi nefuncţional, astfel încât argumentele de o parte sau de alta sunt la fel de legitime.
însă este tonic să vezi că opoziţia trăieşte şi se opune puterii şi altfel decât prin discursuri-gargară sau combinatorica vreunuia sau altuia dintre guzganii de serviciu.
Pe de altă parte, episodul conflictului care i-a opus pe Vasile Dîncu şi Victor Ponta preşedintelui filialei Bucureşti, Marian Vanghelie, decopertează probleme structurale majore, îndelung cimentate, în arhitectura PSD.
Fără să aibă habar ce anume le reproşează, Vanghelie s-a lansat într-o diatribă logoreică şi nestăpânită, cu aerul că se simte ca peştele în apă.
Părea că şi-a regăsit vocaţia
de lătrău la adresa inamicilor stăpânirii şi nici măcar nu a încercat cel mai
neînsemnat recurs la logică pe tot parcursul “conversaţiei” televizate cu
Vasile Dîncu. Vanghelie a dat din nou măsura profundei sale inculturi, pe care
insistă periodic să o ridice la rang de virtute.
De altfel, atitudinea lui Dîncu faţă de el, făcută publică nu doar o dată, este una înţeleaptă: aprecierea “calităţilor organizatorice”, dar şi înţelegerea duioasă şi critică, aproape părintească, a frustrărilor şi complexelor diverse ale lui Vanghelie, devenite resorturi ale unui comportament public detestabil sau ridicol.
în fapt, situaţia merită o disecţie mai laborioasă. PSD se află în toiul unor lupte energofage între grupări care îşi proiectează viitorul politic la niveluri total diferite. Gruparea ultra-conservatoare, definită prin felul de a înţelege politica al lui Viorel Hrebenciuc, gândeşte şi acţionează unidirecţional şi an(ti)-ideologic.
Evoluţia viitoare nu se referă decât la viitorul apropiat. Câştigurile (materiale, politice, electorale, de orice fel ar fi) trebuie să fie rapide, interesele sunt puse în comun de un număr restrâns de indivizi, care îşi cunosc fiecare rolul şi îl respectă cu sfinţenie şi sfială, iar onoarea pusă în joc are valoarea ei, însă exclusiv în contextul de gaşcă astfel creat.
De cealaltă parte, se situează concepţia despre politică a aşa-numitului Grup de la Cluj. Parţial corect delimitat geografic, extrăgându-şi numele mai degrabă de la un document semi-programatic redactat la Cluj, grupul a adunat în jurul numelui său şi alţi pesedişti “cu faţă umană”, printre care Victor Ponta, Cristian Diaconescu sau Liviu Dragnea.
Ţinta acestora este de a da
PSD-ului şansa unui viitor nedeterminat temporal şi alura unei organizaţii
politice ŕ la carte, care să se poată indigna pe bună dreptate dacă ar numi-o
cineva şleahtă. Mai mult decât asta, într-o
în plus, teme tradiţionale ale stângii europene sunt tot mai mult aduse în spaţiul public românesc: toleranţa faţă de minorităţi, problema avortului, protecţia mediului şi a animalelor etc.
Retardarea şi bâjbâiala ideologică pe care o remarcăm la partidele româneşti trebuie să înceteze la un moment dat, iar acel partid care se va dovedi mai pregătit pentru sprintul pe un culoar ideologic sau altul va avea de câştigat.
Pâna una-alta, batista pe ţambal le va da ocazia pesediştilor să rumege atent situaţia şi să cântărească datele problemei.
Senzaţia apăsătoare a timpurilor noastre este că deciziile care se iau acum pot deveni hotărâtoare pentru mult, mult timp de aici înainte. Iar în cazul PSD-ului d-lui Geoană, balul şi spitalul sunt ireconciliabile. Tertium non datur!
