Ce decizii au fost luate în prealabil? Cine le-a luat? A cui este răspunderea?) şi se izolează în abordare deficitul bugetar, ce este acuzat în mod exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Or, se vede prea bine, s-au luat deja decizii de către guvernanţi (la început tăierea de salarii şi pensii, apoi tăierea de salarii şi mărirea TVA, iar acum, previzibil, se va impozita orice conform acestui fel de a gândi), decizii care sunt de la început greşite. Aceste decizii nu dau rezultate nu doar pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de “soluţii”.
Nu mă refer aici la experienţa diferitelor ţări, care este, de altfel, măcar în linii mari, cunoscută de public. Mă refer la abordările datorate celor mai calificaţi şi responsabili economişti preocupaţi de crize, mai cu seamă de criza izbucnită în 2008. îi am în vedere aici pe Galbraith, Krugman, Attali. Cum se abordează, aşadar criza, considerând deficitul bugetar, structura bugetului, economia, societatea ca sfere desigur autonome, dar, totuşi, legate în economia reală?
Deja Galbraith observa că în economia de piaţă dezvoltată (odată cu mari concentrări de putere economică) există tendinţa de a se escamota realitatea actorilor economici şi de a se scoate în relief managementul (vezi John K. Galbraith, The Economics of Innocent Fraud: Truth of our Time, Houghton Mifflin, New York, 2004).
Managementul pare să fie decisiv în ceea ce se întâmplă şi este considerat hotărâtor. Iar acesta are la dispoziţie un aparat matematic, cu indicatori ce se stabilesc, totuşi, în mod inevitabil, prin decizii ale cuiva, care poate alege o distanţă mai mare sau mai mică de realitate. De aceea, realitatea nu este neapărat aceea pe care o redau cifrele. Cu ajutorul cifrelor însă, interese financiare şi politice de moment se pot prezenta drept plauzibile, în dauna celorlalte. Se constituie, în orice caz, astfel, versiuni ale adevărului, de scurtă bătaie în timp, care vor să treacă drept realitate. Cei care le promovează nu au remuşcări, iar ceilalţi tind să se considere corecţi, absolviţi de vreo răspundere sau datorie. Iar de aici încolo, depinde de “etica profesională a finanţistului” şi a celui care foloseşte cifrele. Ce se face cu cifrele: se caută asumarea realităţii economice sau crearea unei realităţi diferite? (p. 95, în ediţia germană).
Galbraith a indicat mecanismul social al posibilei “înşelări nevinovate (innocent fraud)” cu privire la realitatea economică, atunci când este preluată doar de indicatori matematici utili managementului. Paul Krugman (cu The Return of Depression Economics and the Crisis of 2008, W. W. Norton & Company, New York, Rondon, 2009) arată de la început că “economia mondială nu este în depresiune; probabil nu va cădea în depresiune, în ciuda magnitudinii crizei actuale” (p. 181). Pentru a contracara însă criza, el recomandă ca aspectele financiare să nu fie abordate ca ceva izolat de restul societăţii. Mai întâi, trebuie să se înveţe din istorie (mai ales din crizele petrecute în trecut, inclusiv din crizele promotorii ale anilor ‘90 şi 2000).
Apoi, trebuie trase consecinţe din împrejurarea că abordările economice nu pot fi separate complet de contexte politice, înainte de orice de contexte de politică economică, încât nu putem scoate de sub interogaţii sistemul bancar, bugetele, deciziile politice. Aşa stând lucrurile, reechilibrările bugetare nu se ating doar prin simple chirurgii financiare; ele presupun politici ample de “reluare a fluxului creditelor şi susţinerea cheltuielilor” (p. 184). Paul Krugman nu ezită să pună problemele economice, din jurul lui 2008, chiar pe cele structurale, pe seama opticilor şi doctrinelor depăşite pe care le împărtăşesc decidenţii.
Dependenţele finanţelor de abordări mai largi au fost încă şi mai mult puse în lumină de către Jacques Attali.
La rândul său, cunoscutul economist şi om de cultură francez pretinde “o veritabilă revoluţie a cadrului teoretic” ( în Le crise, et apres, Fayard, Paris, 2008 p. 145), tocmai pentru a prinde în arcul analizei nu doar deficite bugetare alarmante (cum o spune recent, în Sept leçons de vie. Survivre aux crises (Fayard, Paris, 2010, pp.71-100), ci structura bugetelor, politicile economice, economia, orientările comportamentale, opţiunile culturale. După opinia sa, de exemplu, nu se poate face ordine în finanţe doar cu mijloacele finanţelor (noi reglementări, supravegherea financiară etc.). Aici sunt de luat în considerare chestiuni de drept, de economie (precum susţinerea cererii şi stabilizarea pieţei la preţuri cât mai joase), de politică socială (cum este asigurarea de servicii de sănătate) şi opţiuni civilizaţionale (de pildă, o reevaluare a folosirii timpului de către fiecare, revigorarea altruismului, cultivarea din nou a muncii concrete, repunerea în dezbatere a felului în care atingem plenitudinea umană).
O soluţionare a problemelor financiare doar cu mijloacele chirurgiei financiare nu se poate atinge.
în România se consideră, în mod păgubos, că a ieşi din domeniul tău tocmai pentru a-l înţelege mai profund este o cădere în “teorie”, care, potrivit clişeului răspândit într-o cultură actuală prea puţin reflexivă, ar fi, a priori, stearpă. Ca urmare, finanţistul care înţelege cu adevărat bugetul şi economia tace, inginerul care proiectează durabil tace consecvent, medicul care concepe viaţa se abţine, iar filosoful care poate să integreze domeniile este socotit suspect. Şi, totuşi, astfel de “ieşire din propriul domeniu” a devenit vitală, mai ales acolo unde în joc este soarta oamenilor. Nu se poate înţelege, în definitiv, un domeniu, fără a-l transcende, fără a ieşi în afara lui şi a-l examina şi din alt unghi de vedere decât cel propriu. Iar teoria, aşa stând lucrurile, nu este un lux de care, la rigoare, ne-am putea dispensa, ci un indispensabil instrument pentru a înţelege. Cine dispreţuieşte teoria îşi refuză înţelegerea.
