Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul Însemnări la un sondaj de opinie (I)

Sondajele de opinie corect operate sunt, uneori, respinse cu violenţă, dar, de multe ori, supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv şi neglijent.

Sondajele nu explică prea mult, ele sunt, în mod frecvent, o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situaţii sociale. Mai important însă este faptul că rezultatele lor sunt nişte fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o poziţie.

 

 Uneori, pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentinţe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, ştim că procentele dintr-un sondaj pot fi, adesea, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat şi că avem de străbătut alte cărări ale documentării sau ale explicaţiei.

 

Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri percepţiile ori reprezentările sociale, ştim însă că multe dintre imaginile şi măsurătorile noastre sunt perisabile, influenţate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin întrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim percepţii mai puţin distincte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

 

După ce acum câteva săptămâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesantă şi, cred că fără legătură, a apărut apoi şi evenimentul deshumării cadavrelor soţilor Ceauşescu, acţiune a familiei.

 

 Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut şi, oarecum, va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii faţă de prezent. Unii jurnalişti m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR şi deshumarea Ceauşeştilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, aşa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mişcare de viitor.

 

Sondajul despre percepţia deshumării familiei Ceauşescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul ştirilor de 87% dintre români. Deşi doar 27% dintre ei admit că împărtăşeau un anumit dubiu faţă de informaţia că locul înhumării este cel anunţat de autorităţi, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârşitul dictatorului, 71% spun că fostul preşedinte nu merita o asemenea soartă.

 

Peste 80% dintre conaţionali cred că soţii Ceauşescu nu au avut parte de un proces corect şi 68% afirmă că ar trebui pedepsiţi cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecţi declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înşişi o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri în termeni pozitivi, 5% în termeni negativi, iar 57% spun că în discuţiile despre comunism se amestecă lucrurile pozitive cu cele negative.

 

Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atunci când vorbim despre comunism, acesta este o idee bună, dar aplicată greşit de oameni. Interesant şi surprinzător mi-a părut mai ales răspunsul legat de situaţia ipotetică în care ar candida Nicolae Ceauşescu alături de şefii partidelor de astăzi, 41% dintre subiecţi mărturisind că l-ar vota.

 

 Probabil că ar intra în turul al II lea şi ar câştiga, cel puţin pe hârtie. Explicaţia: 49% dintre români cred că Nicolae Ceauşescu a fost un conducător bun, 30% unul şi bun, şi rău şi doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre “sinistra lui soţie”, sintagmă stereotipă din perioada Revoluţiei, românii cred ceea ce credeau şi atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău şi doar 9% o apreciază pe soţia dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influenţate de mediatizarea deshumării şi de spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceauşescu şi perioada comunistă.

 

Mulţi şi-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecinţă a politicii de astăzi, alţii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte puţini au abordat nostalgia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.

 

Dacă am încerca să privim contextul, şi nu doar cifrele de sondaj, am înţelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci, mai degrabă, că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect naţional, lipsa unor repere care să dirijeze evoluţia României spre ceva îi fac pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabil lucru, prin acest context al crizei de identitate, este opţiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului.

 

Crizele de identitate sunt asociate cu adevărate tulburări de conştiinţă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcţie greşită şi dintre absolvenţii de liceu aproape 80% îşi văd viitorul în emigraţie, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor ceţos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte dintre reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimţim în multe dintre judecăţile pe care le facem.

 

(Continuare în ediţia de mâine)