Rezistenţa prin incultură

Rezistenţa prin incultură
Cum nu fac parte din categoria care poate scrie şi vorbi oricând despre orice, trebuie să mărturisesc, mie şi câtorva persoane care cu bunăvoinţă se obosesc să mai citească uneori gândurile mele aşternute în ziarul acesta, că sunt clipe când e foarte greu să scrii un editorial.

 Unora, am aflat, le e greu să scrie chiar din cauza libertăţii pe care (încă) o mai avem şi nu ni s-a luat, altora pentru că nu mai au curajul de a spune adevărul în lumea asta neaşezată încă şi roasă de ură şi răutăţi, măcinată de atâta orgoliu şi, implicit, de o crasă prostie. Nu sunt cei ce, asemeni mie, au aşteptat vremuri care nu mai vin sau care, aşa cum se pare, nu vor veni niciodată. De parcă am fi într-o gară hiperpopulată cu diverşi indivizi care aşteaptă un tren. Şi, cu fiecare secundă care trece, oamenii, în mii de feluri, aşa cum poate fiecare - după nivelul lui cultural - înţelege că trenul pe care ei îl doresc să-şi facă apariţia în gară nu va veni niciodată.

 

Iar în viaţă, ca şi în gară, oamenii o duc mai rău sau mai bine, sperând în van ca lucrurile să se schimbe şi să capete o notă cât de cât pozitivă. Aşteaptă, după cum se vede, o anume fericire - fericirea lor personală - care se schimbă de la un an la altul, de la o vârstă la alta, de la un guvern la altul; aşteptări iluzorii şi vag definite. Iar, între timp, cei care mai pot şi care cultivă inconştienţa vârstei ori jalea prostiei continuă să-şi “trăiască viaţa” ca şi cum ar trăi într-o carapace lipsită de lumina privirii înainte. Mi-e greu să mai scriu, spuneam, fiindcă de 20 de ani, de când practic acest demers inutil, nu mi s-a întâmplat niciodată să aflu dacă am convins măcar un om din partea cealaltă, a imaginarei baricade, să cadă de acord cu ceea ce am spus, anulându-şi astfel propria convingere.

 

întotdeauna, ca şi acum, semnalele de aprobare au venit din partea celor despre care ştiam că suntem cam la fel poziţionaţi. Şi, în plus, experienţa de viaţă transpusă în scris înseamnă ceva numai dacă ai talentul de a o scrie cu har, ceea ce încă nu ştiu dacă s-a întâmplat şi în cazul meu. Oricum, am dubii  că talentul e ceea ce este apreciat în presă - aşa cum arată ea de vreo şase ani încoace. Mai ales că nouă, celor care scriem la ziar, nu ne-a venit niciodată măiastra idee de a scrie cu oi, aşa cum a făcut, luând dealurile drept hârtie, un mare fruntaş din PDL... Maximum de talent este considerat azi ca un reporter să fi reuşit să intre neobservat în sicriul Mădălinei Manole şi de acolo să fi spus milioanelor de telespectatori cu balele la gură: “ ... Am reuşit să pătrund în coşciug... Sunt lângă Mădălina... Suntem duşi de la Institutul de Medicină Legală spre cimitir!”. Sau altul care poate avea imensul talent află “pe surse” că se va face o arestare a vreunei personalităţi politice ori din presă. Talentul nu mai înseamnă ceea ce însemna atunci când Arghezi făcea presă.

 

 Poate că talentul este acela cu care scrie, bunăoară, cel care încearcă să ne explice în cărţi “ de ce iubeşte femeile”, deşi, dacă ar fi să ne luăm după Ileana Mălăncioiu, domnul acesta “ e atâta de obsedat de el însuşi, încât s-ar descurca foarte bine şi fără ele”... Sau poate că sunt mai talentaţi cei care plătesc tribut politicienilor acum, când suntem în libertate? “Tributul plătit  puterii în libertate - spune aceeaşi autoare din care am citat mai sus - uneori este mai mare decât înainte de evenimentele din decembrie, când nici un intelectual care se mai respecta nu mai făcea sluj în faţa unui politruc oarecare. Veţi zice că exagerez, dar eu nu am uitat câtă lume bună a ţinut să vorbească despre poetul Radu Mischiu şi despre eseistul Gabriel Ţepelea, care ajunsese să fie plimbat ca sfintele moaşte, fiindcă nu se mai putea deschide fără el nici un târg de carte.

 

N-am fost dezamăgită doar de «apoliticii» lui Iliescu, ci şi de acei intelectuali ori artişti rafinaţi care ieşeau la anumite intervale pe micul ecran, cum ies păpuşile dintr-un ceas de epocă, să ne spună că trebuie să-l votăm pe Băsescu.”

Dar poate că tocmai acesta este talentul astăzi. Să ieşi şi să lingi atunci când trebuie, fără să priveşti altundeva decât la propria bunăstare, la propriul succes, lapropria glorie. Cum nu dau nici doi bani pe acest fel de talent, nu pot decât să constat cu amărăciune că scrisul celor care au talent şi au şi ce spune, chiar unui număr restrâns de cetăţeni, aproape că e, pe lângă că te înjură cei plătiţi s-o facă, pe aşa-zisele “comentarii” sau bloguri, perfect paralel cu ţara şi cu poporul în care ne-a fost dat să ne naştem şi să trăim. Iar asta face scrisul tot mai greu. Probabil că şi cititul unor astfel de texte este la fel de greu, deşi ideile adevărate - ale celui ce scrie cu ale celui care citeşte - pot, la nivel sufletesc, să aducă o crudă alinare, o confirmare a faptului că nu eşti nici singur, nici nebun.

 

Poate doar asta e ceea ce rămâne când te numeşti român şi când asupra ta planează imensul pericol, parcă nesesizat de majorităţi atunci când votează, ca această clasă politică de mai tineri sau mai copţi reprezentanţi ai partidelor, aceşti analfabeţi, să continue cu asiduitate şi să reuşească să se instaleze definitiv, în locul clicii lui Ceauşescu, la conducerea destinelor noastre. Ce bine că mai există oameni cu conştiinţă şi talent, dar aceştia scriu, vai, atât de rar, deşi, atunci când o fac, cutremură lumea prin adevărurile spuse...! Ileana Mălăncioiu este un asemenea intelectual lucid, sincer şi cinstit.

 

Cartea ei, apărută recent la Polirom, este o probă în acest sens şi vă sugerez s-o citiţi. în vreme ce marii lingăi intelectuali  ai neamului nu mai prididesc să facă lansările propriilor creaţii sub toate formele pe care tehnica modernă le-a pus la dispoziţie - carte scrisă, CD, poate în curând şi holograme -, iată că dintre sufocantele buruieni vocea dnei Mălăncioiu răzbate, parcă mai curat şi mai pregnant: “eu cred că problema conştientizării crizei morale pe care o parcurgem depinde şi de context, dar, în primul rând, de fiecare dintre noi. Pentru că interiorizarea a ce ţi se întâmplă nu se poate să-ţi fie dată din afară. Fără îndoială, educaţia (respectiv carenţele ei) joacă un rol important. Mai ales la nivelul tineretului în formare şi al inocenţilor.(...)... Politicienii noştri inventează permanent aşa-zise evenimente cu scopul de a ne abate atenţia de la situaţia în care ne aflăm. Inclusiv de la problemele de viaţă şi de moarte, percepute cu un fel de blazare care nu prevesteşte nimic bun. Din punctul meu de vedere, pericolul cel mai mare îl constituie însă faptul că, în atmosfera asta, s-au lăsat duşi de val şi unii intelectuali a căror atitudine nu poate să fie pusă pe seama inocenţei.”

 

Şi atunci putem spune fără să ne fie teamă că greşim că, dacă acest regim de astăzi, care a pus monopol pe marii intelectuali, şi rezistă, nu-i aşa, întocmai după cum “ înainte” rezista şi “regimul de tristă amintire”, prin cultură şi prin marile conştiinţe ale neamului înregimentate politic, atunci lupta lor se duce împotriva unui popor de inculţi. încă mai trăiesc pensionari, încă nu s-au apucat şomerii şi cei daţi afară din Administraţie să mănânce scoarţă de copac sau lobodă. Cultura s-a dus pe uşa din faţă la putere. Poate de aceea ţara nu înţelege, fiindcă nu mai are cine să explice că trebuie să se sinucidă pentru ca regimul să trăiască bine.

 

Nu suntem vrednici, se vede, de marile conştiinţe şi de conducătorii pe care aceştia îi ling în fund, pe ascuns, sau chiar în văzul lumii. Suntem un popor care rezistă împotriva politicienilor altfel decât până în 1989, ne-am schibat taberele. Dacă înainte ţara era alături de intelectualii care rezistau, cum spuneau ei, prin cultură împotriva lui Ceauşescu, acum aceştia rezistă prin cultură, susţinându-şi stăpânii politici împotriva unui popor incult, care nu-i merită. Un popor care se chinuie să-şi ducă viaţa de azi pe mâine şi să reziste prin incultură...

 

Comenteaza